Românii plătesc deja circa 50 de euro pe lună contribuţii la sistemul public de sănătate. Dacă la această sumă adăugăm şpăgile (estimate la circa 200 de euro pe an, respectiv 15 euro pe lună), ajungem la concluzia că românii şi-ar putea permite să plătească o asigurare privată de sănătate. Asta ar putea însemna servicii private de sănătate atât în ţară, cât şi în străinătate. Un astfel de calcul simplu poate să tranşeze clar disputa “serviciu public vs privat” ... în favoarea celui din urmă.

Conform unui studiu MEDNET, nivelul mediu anual al plăţilor informale din sistemul public de sănătate a atins în 2011 nivelul de 843 lei în Bucureşti, respectiv 866 lei în provincie. Sumele reprezintă banii cheltuiţi pentru medicamente şi consumabile indisponibile în unităţile sanitare la momentul analizei/intervenţiei, investigaţii suplimentare, dar şi pentru plăţi directe către personalul medical. Toate acestea, în condiţiile în care, teoretic, serviciile medicale publice sunt gratuite pentru toţi cetăţenii României.

Nu putem trage de aici neapărat concluzia că sistemul de stat este deficitar la propriu şi la figurat, că nu există stimulent pentru lipsa de performanţă şi bună gestiune sau că încurajează plăţile informale, pentru că acestea sunt constatări logice şi deja cunoscute.

Nu putem însă, să nu observăm diferenţa dintre nivelul plăţilor informale din Bucureşti şi din restul ţării în condiţiile în care în anul de referinţă, 2011, salariul mediu brut lunar din mediul privat (studiu PWC) era cu aproximativ 40% mai ridicat în capitală, iar majoritatea salariilor din instituţiile de stat de aici sunt mai ridicate decât cele din provincie.

Concurenţa privaţilor reduce nivelul şpăgilor plătite în sistemul public

Teoretic, din moment ce bucureştenii au mai mulţi bani la dispoziţie, plăţile informale ar trebui să respecte, chi