E noaptea Învierii. Adorm greu în casa bunicilor mei din Islaz. Parcă îi aud strigându-mă din nemărginirea neagră ca tăciunii în care s-au pripăşit deunăzi. Vocea le e neschimbată, şi tonul este la fel ca atunci. Doar eu parcă am mai crescut, m-am ridicat de-a binelea pe picioare... Şi m-am învechit între timp, cât ei s-au dus într-acolo... Mă răsucesc în pat şi iscodesc întunericul. Undeva cântă cocoşii, răzleţiţi prin bătăturile pascale. Cucuveaua ţipă rău prevestitor "De atâta negru mirosind a moarte”. Speriaţi, câinii o latră din depărtare, nu se încumetă s-o sfâşie. "Aseară, satul s-a împuşcat în tâmplă”, scrie acelaşi poet teleormănean, Vasile Dumitru Delceanu. Încremenirea de afară îl confirmă. Versul ăsta mă arde. Ies din odaie, curios să cercetez îndeaproape tragicul sinucigaş. La capul răposatului s-au aprins lumânări cu duiumul şi luminează până la cer. Pâlpâie "pe pleoapa văzduhului” cu miroznă de tămâie. Nici ţipenie de om... Chiar, omul, omul unde e ? Să se fi împuşcat şi el în tâmplă ? Nuuu !, urlu în tăcerea noptatică, e Învierea !
Ţăranii mei din sud sabotează în continuare istoria. În definitiv, de ce n-ar face-o, ce, ea e mai brează ? Ba bine că nu, s-o ia dracu' de curvă !, zice cu năduf un bătrân cu dinţii lipsă. Că mereu şi-a bătut joc de noi ! Îl cred, cum să nu-l cred, voi nu ? Contraziceţi-l, dacă sunteţi în stare, eu n-am curaj ! Ete, de o săptămână şi ceva ne pomenim în obor ba cu pesedistu', ba cu pedelistu'. Au vorba dulce şi nu vin cu mâna goală: găleţi, şepci, tricouri. Îndrugă verzi şi uscate, ne făgăduiesc câte-n lună şi-n stele, minciuni, că toţi sunt de-o măsură. Îi ascult şi mă prefac că îi îngădui, să mă aleg şi eu cu ceva după urma lor, că sărăcia ne-a îngropat de vii ! Le promit că îi votez, dă-i în mă-sa de mincinoşi ! La urne votez cu ai mei ! Mă înşală ei, îi înşel şi eu ! ţăranul râde şiret, de sub cozorocul şepcii