Pe măsură ce timpul trece şi Iranul nu renunţă la ambiţiile sale nucleare, se discută tot mai mult despre soluţia militară. Cuvîntul tot mai des folosit în privinţa acţiunii militare împotriva Iranului este „inevitabil“, iar înţelepţii cu formula „nu mai e o problemă dacă, singura problemă e cînd“ sînt tot mai mulţi pe piaţa comentariilor politice. Cum nu ştiu să existe vreun comentator, expert sau nu, care să aibă o idee cît de cît despre conţinutul „soluţiei militare“ în cazul iranian, constat că se reia discuţia asupra legitimităţii şi rezultatelor intervenţiilor militare în general. E adevărat, avem o cazuistică amplă: Kosovo, Afganistan, Irak, Libia. În toate aceste situaţii, cu excepţia Afganistanului unde operaţiunile nu s-au încheiat, intervenţia militară şi-a realizat obiectivul asumat: în Kosovo, acţiunile anti-albaneze ale lui Miloşevici au încetat, în Irak, regimul lui Saddam Hussein s-a prăbuşit, în Libia, regimul lui Gaddafi s-a prăbuşit şi în Afganistan obiectivul prim a fost atins prin alungarea combinaţiei talibani plus al-Qaeda de la putere.

DE ACELASI AUTOR Ambasadorul Poveste de Crăciun România altfel. Impresii Răzbunare şi paceŞi totuşi, chestiunea rezultatelor intervenţiilor militare se pune pentru că, în toate aceste cazuri, ceea ce a apărut după intervenţii a fost apreciat de mulţi comentatori ca fiind chiar mai rău decît înainte, chiar dacă mulţi alţii cred contrariul. S-a spus nu o dată că problema născută după succesul imediat al acestor intervenţii e mai mare decît problema rezolvată militar. Apare, astfel, un paradox: dacă se intervine militar, e posibil ca efectul nedorit să fie mai puternic decît efectul dorit şi realizat – dacă nu se intervine militar, regimurile de tip iranian (dictatoriale, sfidătoare, puternic naţionaliste şi violente atît cu propriii cetăţeni, cît şi cu alţii) nu pot fi oprite din răul pe care îl fac. Aş