Cinstirea Învierii Domnului reprezintă cea mai luminoasă şi mai importantă sărbătorire din întreg anul bisericesc, ea fiind ţinută încă din perioada apostolică; iar martorul direct la această minune dumnezeiască ne este Sfânta Scriptură.

Cuvântul Paşti este de origine ebraică Pesah-trecere, fiind folosit pentru sărbătoarea azimilor, sărbătoare anuală ce amintea de trecerea prin Marea Roşie a poporului evreu, eliberat din robia egipteană. Din limba ebraică cuvântul a fost preluat de creştini, fără să existe vreo legătură, decât cea de nume şi cea de dată, deoarece creştinii vor evoca în aceasta Patimile, moartea şi Învierea lui Hristos ce s-au petrecut în anul 33, în același timp cu Pesah-ul iudaic. La început această comemorare anuală se referea la ziua de 13 Nissan, prima lună plină de după echinocţiul de primăvară, fiind ţinută joia de dinaintea Duminicii Învierii în amintirea Cinei celei de Taină.

Pentru primele comunităţi de creştini acest moment va însemna mai apoi şi comemorarea morţii şi mai târziu şi a Învierii Domnului; de aceea aceste evenimente din istoria mântuirii noastre Cina, Patimile, Învierea, vor fi serbate în acelaşi context. Mai târziu, Sfinţii Părinţi de la Sinodul I Ecumenic de la Niceea din anul 325, au decis ca Paştele să se serbeze de către toată creştinătatea în prima Duminică cu lună plină, după echinocţiul de primăvară.

Din punct de vedere al modului de prăznuire a acestei mari sărbători creştine, încă de la început, ea era ținută sâmbătă spre duminică noaptea, când credincioşii aşteptau momentul Învierii ce era întâmpinat cu cântări de bucurie, lumini multe şi cu săvârşirea Utreniei şi a Sfintei Liturghii. Tot în vechime, în această noapte avea loc botezul catehumenilor, ei fiind înveşmântaţi în straie albe, semn al curăţirii de păcate, al îngropării şi învierii împreună cu Hristos. În timpul împăratului Co