Nu sunt un fin psiholog. Am observat totuşi că mulţi oameni îşi doresc să fie consideraţi buni psihologi - sau cum se spune acum, în termeni preţioşi-ştiinţifici, să aibă inteligenţa emoţională dezvoltată... La fel cum peste 80% dintre şoferi se consideră conducători auto mai buni decât media (şi evident cel puţin 30% dintre ei greşesc). Eu mă consider un şofer mediocru şi un psiholog mai degrabă slab. Dar chiar şi eu pot vedea că majoritatea oamenilor, în afară de calităţile psihologice şi cele de şoferi, au şi obsesii. Câteva exemple: obsesia doamnelor pentru siluetă, a domnilor pentru muşchi dezvoltaţi, complexe privind micile defecte fizice, desigur teama obsesivă de a nu îmbătrâni...
În domeniul economic, obsesiile sunt nu doar personale, ci şi instituţionale: băncile centrale urmăresc cu tenacitate indicii preţurilor (de consum, de producţie, CORE sau altfel botezaţi), sindicatele urmăresc şomajul, cetăţenii de rând (sau "instituţional" vorbind, investitorii) indicii bursieri şi cursul valutar, iar guvernele urmăresc în mod obsesiv creşterea economică.
Despre acest ultim subiect am mai vorbit şi în trecut, dar cred că este cazul să îl reluăm. Aşa cum am spus, creşterea economică este importantă pentru că serveşte interesele guvernelor. Cand economia creşte, de obicei şomajul este în scădere, salariile cresc, preţul activelor se apreciază (prin active înţelegând acţiuni, imobiliare, materii prime chiar) - pe scurt, toată lumea pare fericită. Un volum în creştere al producţiei înseamnă de obicei şi taxe mai multe colectate la buget - în absenţa unor politici fiscale relaxate care să lase consumatorilor mai mulţi bani pentru consum - deci şi posibilitatea statului de a investi şi a susţine sistemul de învăţământ, sănătate, apărare; altfel spus, şansa guvernanţilor de a întreprinde acţiuni vizibile pentru bunul trai al cetăţenilor, ceea ce le poate asi
