Nu ştiu cum se face, dar de Paşti lumina străpunge norii şi noaptea, dând contururi aurii oamenilor şi lucrurilor. Poate şi pentru că, la fel ca în alţi ani, cam tot în aceste zile vegetaţia a înviat, florile explodează pe copaci, magnoliile se revarsă peste ziduri şi totul începe să arate altfel. Sunt, altfel spus, şi lucruri invizibile, dar şi lucruri vizibile care fac sărbătorile pascale altfel decât restul zilelor. Iar graba bruscă a naturii de a-şi expune frumuseţea încă explozivă, festivă, a verdelui şi culorile florale are darul de a transforma până şi cel mai modest peisaj cu căsuţe sărace într-o feerie dătătoare de speranţă.

Să îmi fie iertate asemenea banalităţi, scuzate numai de stupoarea de a descoperi încă o dată că Dumnezeu nu are nevoie de intervenţii miraculoase în lume, de vreme ce ele se produc oricum în opera lui, prin ritmurile astronomice, climaterice, prin ceea ce obişnuim să numim natură. La drept vorbind, dacă socotim omul o parte a naturii, nu avem cum să nu ne întrebăm dacă astfel de miraculoase, deşi repetitive şi naturale, înfăptuiri se confirmă şi în cazul lui. Ne-am obişnuit poate din cale afară, socotindu-le rutină, cu anumite moduri prin care viaţa îşi afirmă drepturile asupra noastră, deşi nu există motive să le socotim un dat definitiv şi irevocabil, un tip de benefice acţiuni care, la un moment dat, în anumite împrejurări, nu ne-ar putea lăsa baltă.

Dispariţia dintre noi, cu câţiva ani în urmă, a marelui artist care a fost Michael Jackson a putut atrage atenţia celor care erau apţi să vadă ce benefic şi puternic este darul somnului. Dacă Michael nu l-ar fi pierdut, văzându-şi transformată viaţa într-un coşmar insuportabil, poate că nu ar fi abuzat de medicamente şi ar fi beneficiat în continuare, ca şi noi, ceilalţi, de posibilitatea de a se regenera de la o zi la alta, lăsând lumea să reînceapă în fie