Discursul hamletian al lui Ivan lunecă spre un anarhism carnavalesc, de extracţie pur karamazoviană, stigmatul căruia este, fără îndoială, setea de viaţă, tinereţea care va „învinge totul, orice dezamă- gire, orice dezgust pentru viaţă”.

Oricât de profunde s-ar arăta abisurile disperate ale dezgustului şi dezamăgirii, pe urmele reavăne ale subteranistului, simţind în urma sa, aproape, respiraţia îndrăgostită a ultimului Rodion Raskolnikov, cel ce abia redescoperă viaţa vie, Ivan se întreabă dacă, adunate laolaltă, tristeţile, dezamăgirile, haosul, disperarea, limitele, ar fi în stare să-i „înfrâneze această sete nebună de viaţă, o sete necuviincioasă poate, destrăbălată”, tipic karamazoviană, considerată de unii moralişti, în chip straniu, ticăloasă, în vreme ce această neostenită sete de viaţă serveşte schopenhaueriana voinţă oarbă de a fi: „Vreau să trăiesc şi trăiesc, chiar dacă trăiesc împotriva oricărei logici. Nu cred în ordinea lucrurilor, dar îmi sunt dragi frunzuliţele lipicioase ce se ivesc primăvara din muguri, îmi este drag cerul albastru, uneori îmi este drag chiar şi omul, care, dacă vrei să mă crezi, nici nu ştiu pentru ce mi-este drag”. Urmează o apologie a iubirii de viaţă, îndrăgostite de profunzimile sale vii, pe care şi-ar asuma-o fără să ezite şi prinţul Mîşkin, posesorul artei de a redobândi viaţa, sporindo, şi stareţul Zosima, şi Aleksei Fiodorovici însuşi, căci, în definitiv, ideologia fiecăruia dintre aceşti eroi creşte din iubire, pentru a se vărsa, iarăşi, reinventată, redresată din noi izvoare ale viului, în fluviul iubirii de viaţă: „Nu voi plânge de disperare, ci doar pentru că mă voi simţi fericit pentru lacrimile vărsate de mine. Mă voi adăpa din propria umilinţă, eu iubesc frunzuliţele lipicioase de primăvară şi cerul albastru, asta iubesc! Pentru asta n-ai nevoie nici de minte, nici de logică, trebuie să iubeşt