Traian Chelariu – Zilele şi umbra mea, II,
ediţie îngrijită şi prefaţă de Mircea A. Diaconu,
Bucureşti, Editura Ideea Europeană, 2011, 559 pag.
Există, oare, predestinare în istoria literaturii? Nu ştiu, dar constat, deocamdată, că există scriitori al căror destin nefericit continuă şi în posteritate, menţinându-i în obscuritate şi blocându-i pe o orbită inferioară a receptării.
Un caz flagrant este cel al lui Traian Chelariu, scriitor bucovinean din generaţia lui Mircea Streinul şi a grupării Iconar, despărţit însă de aceştia pe chestiuni personale şi, în ultimii ani ai interbelicului, de adeziunile ideologice. Şi unii, şi alţii au avut de suferit din pricina acestor adeziuni, până în ’89 fiind complet ocultaţi. Dar, după 1989, Streinul şi „iconariştii” au fost recuperaţi de istoria literară – în bună măsură, datorită eforturilor criticului Mircea A. Diaconu –, în timp ce Traian Chelariu, în ciuda micului ecou de presă al jurnalului său din anii ’50 (Strada Lebedei nr. 8, 2001), rămâne un cvasinecunoscut pentru cititorul de azi. Întinsul său jurnal interbelic, apărut în două volume, nu a suscitat prea multe comentarii. Ceea ce e straniu şi, dacă istoria literară mai interesează pe cineva, de-a dreptul regretabil.
Şi aceasta, deoarece, chiar dacă azi ne este limpede că Traian Chelariu nu-i un scriitor de raftul întâi – dar are o biografie de raftul întâi, ca să zic aşa –, însemnările sale zilnice, întinse pe o perioadă de 7 ani (1929-1936), sunt foarte interesante, în primul rând pentru informaţiile pe care ni le oferă. Ele nu se referă la segmente de viaţă literară care să ne fie cunoscute suficient şi din alte surse, cum ar fi raporturile din interiorul grupării Iconar sau activitatea Şcolilor româneşti de la Roma şi Fontenay-aux-Roses. Personaj cultivat, bun vorbitor de germană, dar şi de franceză sau ital