Un semănător de ură, un provocator, un autist plîngăreţ, un predicator grosolan, un vanitos şi un impostor, prototipul antisemitului cultivat, un Tartuffe, un fals apostol al moralităţii – încarnare a imoralităţii pe care o combate, o „persona non-grata” în Israel, un mare „peşte” în literatură, un poet care nu este în toate minţile – sunt doar cîteva din epitetele dezonorante şi calificativele cu care s-a pomenit Günter Grass ţintuit la stîlpul infamiei de către reputaţi critici literari, colegi de breaslă, publicişti. Marcel Reich- Ranicki, Herta Müller, Durs Grünbein, Henryk M. Broder, Bernard Henri- Levy, Wolf Biermann, spre a nu cita decît nume dintre cele mai cunoscute în Germania, s-au distanţat la rece de autorul Tobei de tinichea sau au repudiat pătimaş şi polemic ultima sa scriere.

Motivul oprobriului: poezia intitulată „Ceea ce trebuie spus”, publicată în miercurea de dinaintea Sărbătorii Paştelui, în „Süddeutsche Zeitung”. O poezie care s-a transformat într-o „cabală” politică, generînd o nouă dezbatere din al cărei fundal se desprinde iarăşi fantoma unui „trecut brun” ce „nu vrea să treacă”.

Ce crede Grass că trebuie spus în textul căruia i se pot declina autentice calităţi poetice şi chiar literare, nefiind decît un strigăt, „ein Aufschrei”, lipsit de eleganţă stilistică şi de subtilităţi intelectuale, dar încărcat de o emoţionalitate genuină? Animat de nobile intenţii, îngrijorat de soarta lumii şi a păcii, autorul reia cîteva interogaţii, dîndu-le, tot el, şi un răspuns. Se întreabă de ce tace, de ce a tăcut atîta vreme, alertat fiind de conflictul israeliano-iranian, generat de programul nuclear al Teheranului. Critică Israelul care ar periclita pacea şi aşa fragilă a lumii printro lovitură preventivă împotriva Iranului, care ar duce la „extincţia” locuitorilor acestei ţări; se declară sătul de ipocrizia occidentului; rupînd tă