Nici nu se putea, cu atata ploaie, sa nu fie melancolie in “Saptamana Luminata”, de dupa Paste... E rece, ploua si gri-ul cerului nu te prea indeamna la zambet. Chiar nu se putea altfel, mai ales ca, intamplator sau nu, am cumparat zilele trecute de la Carturesti un disc cu o muzica foarte speciala, Keith Jarrett - "Testament". Cand l-am luat in mana, m-a lovit in ochi coperta, simpla, dar mai ales, culoarea ei. Un gri sters.
"Testament", titlul sub care artistul a adunat doua concerte extraordinare, cel de la Viena si Paris, spune, probabil mult mai mult decat intelesul primar al acestui cuvant, cuvant pe care, oricum l-ai interpreta, tot nu-l poti eluda... Printre picaturi, in masina (sacrilegiu, evident!), am apucat sa-l ascult. Cum era de asteptat, odata cu muzica lui, pe care o port in mine, de la "Köln concert" (pe care nu-l mai pot asculta!), si pana la discul depre care vorbim, ca la o comanda, am intrat in starea aceea pe care o numim melancolie. Cerul vanat, aerul (prea) rece de afara, picaturile razlete de ploaie, lipsa luminii, muzica lui Jarrett: toate conditiile erau intrunite....
"De ce, - se intreaba Cioran undeva -, in melancolie ne revin melodii uitate? Oare numai ca sa masuram prin ele cat a murit din noi? Nu ne trezesc melancoliile in amintire locurile unde au fost fericirile sau presimtirile de fericire?"
Frumos spus, nu? Dar, - ma intreb - : in cazul in care mai exista (daca mai exista), unde sunt acei oameni care mai au timp sa se gandeasca la moartea lenta a propriilor suflete? Cati dintre noi nu ne-am pierdut capacitatea, daca am avut-o vreodata, de a sesiza cum si cat a murit, cu fiecare an trecut, din noi, din sufletele noastre? Poate, ma gandesc, si fraza incredibil de suava a muzicii lui Jarrett se instaleaza ca si cum ar fi acasa in habitaclul masinii, nici nu mai e timp pentru melancolie, intr-o lume a telurilor prec
