Timp de şase săptămâni, bucuria firii noastre creştine s-a contopit cu binele ceresc; am trecut prin raiul purificării, al apropierii de Dumnezeu, întru întâmpinarea Învierii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, şi ne-am refăcut, spiritual, ca oameni. Ne-am împrospătat energiile din sunetul clopotului care i-a chemat pe toţi să vegheze la pacea şi împăcarea între semeni. Iar după ce am adăstat în pridvorul spovedaniei şi apoi al Sfintei Împărtăşanii, ne-am trezit cu Tricolorul prins în piept şi cu sufletul înflorit de speranţă. Dar, dintr-o dată, am revenit pe Pământ. Nu ştim dacă mai puternici, mai curaţi şi mai... vii. Ştim doar că, la fiecare colţ al zilei, ne pândeşte câte un iad în miniatură. Care creşte şi tot creşte, iad cu iad, într-o diavolească înfrăţire. Cei care spun că îi acceptă provocările, se autoflagelează; cine tace, prefăcându-se că nu îl acceptă, zice că are stofă de filosof. Ne-am bucura să fie unul adevărat, pe care să-l întrebăm, pur şi simplu: "Cum se împacă valorile morale cu iadul de lângă noi?!". Nu e vorba de un sondaj, cu posibile reziduuri matematice încadrate la categoria "cu sau fără marjă de eroare", ci de o curiozitate întemeiată care nu ne lasă nici să dormim de câţiva ani buni. Sau poate e o prelungire firească a recentei atingeri a Dumnezeirii. Din care, desigur, vrem să credem că, după o atare întâlnire, ne-au dispărut petele de necredinţă din minte şi din trup. Vrem să fim împăcaţi cu noi înşine că suntem alţii. Sau chiar am devenit. Deşi ne adumbreşte, încă, reprobabilul tipar uman al lui "Toma necredinciosul". Fiindcă necredinţa ne pândeşte la fel ca şi iadul. Din necredinţă sau din dezamăgire se naşte şi suspiciunea noastră că întrebarea "cum se împacă valorile morale cu iadul de lângă noi?!" pare să fie venită din altă planetă. În sensul că unde aţi mai auzit, pe Pământ, vorbindu-se despre uitatele lucruri sfinte, cum ar