Acestea sunt cele două paranteze între care se află închis "Jurnalul de călătorie" al lui Ion Drăghici şi Elena Gabriela Drăghici, o expoziţie la două mâni şi două perechi de ochi, deschisă pe 10 aprilie la galeriile bucureştene Simeza.

Dacă e să ne luăm după elementele figurate în lucrările celor doi artişti, călătoria (comună) a avut drept bivuac convergent Veneţia, un oraş capturat plastic prin canalele, clădirile şi gondolele sale, în vedutele Elenei Gabriela Drăghici şi prin personajele sale simbolice - caii de pe basilica San Marco şi măştile carnavaleşti, la Ion Drăghici. Între cele două maniere de a vedea aceeaşi realitate există însă diferenţe notabile, conferite nu atât de obiectul focalizat, cât de maniera de a gândi şi de a exprima emoţia. Peisajele doamnei E.G. Drăghici sunt fulguraţii de sens, acuarele, lavis-uri, schiţe cromatice; sugestii de o remarcabilă forţă evocatoare, adunate într-un breviar de călătorie, care vorbeşte despre atmosferă, despre aburii lagunei, despre starea de-o clipă a peisajului, despre duhul clădirilor - mai mult decât despre arhitectura lor. Notaţia e năvalnică, făcută dintr-o suflare şi, în ciuda faptului că e nutrită din elemente de seducţie tehnică ce, la o primă vedere, pot părea comerciale, îşi vădeşte, după o contemplare tihnită, energia genuină, lirismul autentic, cromatica generată din interiorul sufletului. O observaţie, totuşi: natura lucrărilor sale, dimensiunile miniaturale fac din panotarea de la Simeza - pe rânduri suprapuse, aglomerate în exces - una cel puţin ineficientă.

Ion Drăghici (în această expunere, cel puţin) zăboveşte în detaliu, face din minuţie artă poetică, ţese - cu precizia lui Nicolae Săftoiu, de pildă - filigranuri. Figura privilegiată a desenatorului este cabalina, al cărei Paşte este mereu şi niciodată, un personaj sărbătorit şi reinventat în fiecare desen, trasat cu meticulozit