Cunoscută ca istoric literar şi critic, ca eseistă, Mioara Apolzan ne propune acum şi altă identitate, aceea de romancier. De curând i-a apărut romanul O vară cu Maia (Editura Cartea Românească, 2012).

Pentru unii faptul poate să fie o surpriză, pentru alţii nu. Mă refer, în al doilea caz, la cei care au citit un volum mai vechi al Mioarei Apolzan, Carte de identitate (1993). Acolo ea vorbea despre impulsul de a povesti, nu fără legătură cu ceea ce ne spune, în acea carte, că ar fi fost, după trauma unei grave îmbolnăviri, un mod de a-şi recupera identitatea („efortul de a-mi recupera identitatea. În timp ce scriam prozele am crezut că o recuperasem”). Despre ce proze este vorba? Despre „Jurnal din memorie” şi despre cele patru naraţiuni (nuvele) care compun secţiunea a doua a cărţii din 1993, proză cu personaje care se reţin, cu expresive reconstituiri ale vieţii de fiecare zi din anii ’80 ai veacului trecut.

În aceeaşi epocă ne transportă romanul de acum al Mioarei Apolzan, cu deschideri şi către anii ’50 şi chiar către perioada războiului, prin intermediul unui jurnal de front atribuit unuia dintre personaje.

Sunt cel puţin trei linii narative de urmărit în roman, cu intersectări multiple de trasee, cu translaţii dintr-o epocă în alta bine conduse. O linie este a relaţiei de iubire dintre Maia şi Dinu, relaţie aflată în cumpănă, într-o criză pe care cei doi o împing până în pragul rupturii. Altă linie narativă este a romanului social, configurat din tot ce ni se spune despre viaţa de fiecare zi din epocă, despre trăirile cotidiene din timpul socialismului real. Mai este şi linia romanului istoric, spre a-i spune astfel, romanul dramelor specifice anilor ’50. Astfel este aceea a unchiului Gh, arestat ca militant ţărănist la alegerile din 1946, evadat din detenţie şi trăind după aceea în clandestinitate vreme de şaptesprezece ani, până î