Senator al României să fii şi blog să ai, mai ales în momentele grele în care procurorii Direcţiei Naţionale Anticorupţie te trimit în judecată pe motiv că ai fi sprijinit grupări infracţionale ce îşi desfăşurau activitatea sub atenta ta supraveghere în porturile constănţene. Pe modelul instituit de foşti colegi de partid acuzaţi în acelaşi dosar, să-ţi ţipi pe blog nevinovăţia şi să te oferi să pui la dispoziţie copii ale actului de inculpare. În acest context, rechizitoriul şi detaliile anchetei, pe care ai fi vrut să le ţii într-un mister total până mai ieri, azi să fie făcute mai mult decât publice, dacă poate fi spus aşa. Fireşte, cu opţiunea comentariilor din partea cititorilor blog-ului dezactivată.
Nu de alta, dar dacă tot este libertatea de exprimare la îndemână, atunci să o putem cenzura, iar comentariile să fie numai de bine. Sinceră să fiu, am tendinţa să nu cred oamenii care, de la înălţimea nasului lor (metaforic vorbind), coboară printre cetăţenii de rând, printre alegători, atunci când nevoile lor o cer. Când este convenabil, cetăţeanul pe care până mai ieri îl luam drept un prost şi un incult, care nu ar putea cuprinde cu mintea înaltele noastre demersuri politice, devine prietenul nostru cel mai bun, pe umărul căruia ne plângem de nedreptăţile pe care le suferim în viaţă. Când nevoia de voturi, nevoia de o simpatie, dar şi nevoia de a fi legitimat ca om politic o cer, atunci cetăţeanul este la îndemână, pe Internet, pe blog, în lumea virtuală, şi poate fi luat drept martor al nevinovăţiei noastre. Păi, de exemplu, de ce nu ne-am gândit la cetăţeanul căruia vrem să-i dăm rechizitoriul când le închideam telefonul jurnaliştilor care ne sunau să ne spunem punctul de vedere cu privire la acuzaţiile pe care acum le dezavuăm? De ce nu ne-am gândit la cetăţeanul cu pricina, pe care acum îl chemăm martor al suferinţelor noastre, când eram prea importan
