În textele lui Caragiale se găsesc destule forme lexicale sau expresii ieşite din uzul curent; cititorii nu le observă, de obicei, fie pentru că sunt familiarizaţi cu fragmentele aflate în circuitul public şi repetate ca atare, fie pentru că sensul lor se deduce din context.

Ca şi în cazul lui Creangă, putem cădea în capcana de a prezenta copiilor sau străinilor care învaţă româna fragmente din Caragiale, cu iluzia că le vor înţelege cu uşurinţă: rezultatul poate fi pozitiv doar după un lung şi laborios proces de explicare filologică. Din fericire, există studii care pot oferi toate datele necesare unor bune explicaţii: în primul rând volumul profesorului Vasile Arvinte, Normele limbii literare în opera lui I.L. Caragiale (2007), cea mai completă şi mai bogată descriere lingvistică de care dispunem.

În afara cuvintelor care atrag imediat atenţia şi îndeamnă la căutarea în dicţionar şi în studiile de specialitate (exoflisit, schembea, selemet, manişcă etc.), în scrierile lui Caragiale apar şi locuţiuni sau expresii care s-au păstrat în uz, dar cu un sens parţial modificat. Astfel, un enunţ al lui Farfuridi, dintr-o serie de acuzaţii adresate direct lui Caţavencu, poate apărea ca uşor contradictoriu multora dintre cititorii actuali: „pe de o parte opoziţie la toartă, pe de altă parte teşcherea la buzunar!” (O scrisoare pierdută, actul III, scena III). Contextul şi direcţia atacului sunt clare, pentru că expresiile în cauză apar într-o enumerare urmând întrebării retorice „Onest d-ta?”. Dacă însă căutăm, dincolo de valoarea global incriminatorie, sensul exact al cuvintelor din replică, lucrurile nu mai sunt la fel de limpezi. Substantivul familiar şi ironic teşcherea circulă azi mai ales cu sensul de „loc de depozitare a banilor” („pungă cu bani”, DEX; „spitalele cu bani la teşcherea”, ziare.com; „preocupate să numere arginţii puşi la teşcherea”,