Mai demult, pe vremea cand tatal meu invata sa citeasca, scolarii aveau o singura carte.

Un fel de manual universal in care gaseai lectii de literatura, aritmetica, chiar astronomie, religie, povesti moralizatoare, glume, istorioare cu talc, rugaciuni, informatii geografice, toate la gramada, desi, totusi, despartite oarecum pe capitole, de cate o pagina alba, cu un chenar inflorat pe margine. Tocmai despre aceste pagini albe, de granita intre lectii, pe care le-am gasit intr-o carte de scolar de acum aproape un veac, as vrea sa va povestesc acum. Si asta, pentru ca pe aceste pagini am descoperit printre insemnarile periodice, uneori anoste, alteori jucause, umbra strecurata timid a unei mari iubiri.

Podul

Am gasit cartea in podul casei bunicii, unde ma jucam atunci cand afara ploua. Podul ascundea adevarate comori pentru orice prunc curios: carti pe care invatasera unchii si matusile mele, genti cu care matusa mai mica facuse studentia, haine care nu mai erau la moda, puse in niste ladoaie mari cu frunze de nuc printre ele, ca sa nu le atace moliile, calutul meu de lemn, primul meu palton, jucarii vechi si, intr-un colt, legate de-o grinda innegrita cu cureluse si sfori groase, zurgalaii, clopoteii si clopotele cu care fratele mai mic al tatii se ducea de Craciun cu colinda.

Era o adevarata aventura fiecare incursiune in locul acela, cu atat mai teribila cu cat, de fiecare data, lumina era parca alta. Spectacolul cel mai interesant era insa in dreptul ferestruicii de-o palma, lasata intr-un colt al acoperisului, prin care ziua se cernea difuz, in functie de ora si de anotimp. In pod eram ca in alta lume, iar lumea adevarata, vazuta de acolo de sus, parea undeva foarte departe si straina de mine. Stiam ca scara care ducea in pod despartea de fapt lumea normala, reala, in care traiam zi de zi, de lumea in care intram cand ajunge