„Iar, mâini, cu-al iernii trist pustiu,

De mine-atunci nu vei mai şti -

Nu mai veni, e prea târziu,

Nu mai veni!” George Bacovia, „Ecou de romanţă”

Trăim într-o societate capabilă să te ucidă doar cu gândul. Nu este o chestiune de epocă, ci o chestiune de natură. Dovadă stă poetul. E îngândurat, așezat pe o bordură undeva la margine de lume. Mai trece câte-o mașină. Un copil aruncă piatra. Sparge geamul, apoi fuge. „Mie-mi place Lermontov, dom’le. Știi, ai auzit de Lermontov?”. „Am, am. Romanticul rus, mort într-un duel. Cică îi plăcea, copil fiind, să asculte povești cu și despre hoții de pe Volga.”

Când îl privești în ochi mai că-ți dau lacrimilie. Sentiment primar, nu-nțelegi exact de ce, de unde. El râde, vântură aerul puturos cu brațele; desface o conservă de fasole și trage cu poftă dintr-un chiștoc, folosindu-și mâna cu doar patru degete. 1-2-3-4. Al cincilea a fost decapitat, probabil de-un vers. Mai aruncă o privire într-un ciob de oglindă. Nu-i pericol, timpul i-a șlefuit marginile tăioase. „Mă uit des în oglindă. Mă bărbieresc, mă fac frumos. Nu-s eu prea arătos, dar sunt simpatic, așa ca Jean-Paul Belmondo.” Pierrot, nebunul. Știe, știe de ei toți! Și de Tolstoi și de Zola și de mai toți marii poeți. Probabil că el îi și înțelege. Nu ţi-e clar când sau unde sau cum a dat de ei. Are doar patru clase. Probabil, deci, în pușcărie. Ultima dată a stat nouă ani. Nouă. A trecut de mai multe ori pe-acolo. Furtișaguri, tâlhării, câte-un viol, hai și-o palmă dată cui nu trebuia. Odată, povestește, a furat două roți. „Păi și ce era să faci tu mă cu două roți?” Îl întreabă judecătorul. „Păi cum”, zice poetul. „Două d-aci, două de dincolo ca-să îmi fac și eu mașină.”

Îl privești și te întrebi ce dracu’ face acolo, în blocul de nefamilişti de la marginea Iașiului. Și cum i-a venit lui prin minte să-și atârne pe perete un afiș cu Ghost D