Dacă trăiesc în Brazilia fiinţe ca Lulu, atunci Tropicele ajung pînă la urmă surîzătoare, indiferent cît de mult ar fi plîns înainte.
Pe măsură ce anii trec, ororile ultimului război mondial intră într- o ceaţă istorică: mărturiile autentice despre tragedii trăite în urmă cu cîteva decenii de milioane de oameni devin tot mai rare. În curînd firavul şuvoi va seca pentru totdeauna. Fiecare relatare credibilă privind latura întunecată a istoriei recente, extrem de preţioasă astăzi, va ajunge peste cîţiva ani inestimabilă. Mai există foarte puţini supravieţuitori ai lagărelor de exterminare în masă şi aproape toţi s-au cufundat în tăcere. Din cei aproximativ un milion de oameni trimişi la Auschwitz au scăpat cu viaţă ca prin minune doar cîteva zeci de mii; una dintre supravieţuitoare trăieşte acum în oraşul Brasilia, trecută de mult de 80 de ani. Prietena mea Lulu.
Se numeşte de fapt Gabriela Landwehr şi, spre deosebire de majoritatea celor aflaţi în situaţia ei, s-a decis într-un tîrziu să povestească Auschwitz-ul: întreprindere temerară şi cu rezultat neaşteptat.
Cartea de amintiri semnată de Lulu, E t’itatos lavou us maos .. (,,Şi Pilat şi-a spălat mîinile...”), a apărut în urmă cu cîţiva ani la Editura Thesaurus din capitala Braziliei. Personal, nu am avut prilejul să iau cunoştinţă pînă acum de un asemenea gen de document, redactat fără pretenţii literare, compus dintr-o suită de fapte autentice despre care îţi dai imediat seama că n-ar fi putut fi inventate de nimeni, oricîtă imaginaţie ar fi posedat autorul.
Cărţi celebre ale unor prozatori celebri (de la Primo Levi ori Robert Merle la Jorge Semprun) au avut ca obiect experienţa lagărului de exterminare; dar substanţa pînă la urmă ficţională a scrisului lor şi-a pus amprenta chiar şi pe cele mai directe relatări; pe cînd antilileraritatea programată a mărturisirii lui Lulu Landwe
