Oare de ce oamenii care înţeleg cel mai bine lumea în care trăiesc – intelectualii – îşi pierd, în momente de criză, tulburare socială şi economică, cei dintâi raţiunea? Recentul „poem” – o ofensă adusă însuşi conceptului de poezie – al lui Günter Grass ridică, din nou şi din nou, problema rolului, importanţei şi oportunităţii amestecului în viaţa publică a omului de cultură.

Se pot aduce nenumărate exemple privind intervenţiile salutare ale intelectualilor în politică, după cum se pot invoca o infinitate de situaţii în care aceştia ar fi făcut mai bine să tacă. Manifestul scrâşnit al lui Günter Grass dovedeşte că extremismul nu piere niciodată. Ca adolescent, Grass s-a înrolat voluntar în trupele Waffen-SS. Ulterior a fost unul din campionii politicilor de stânga (cu accente de extremă stângă) din Germania, fără a pierde, fireşte, ocazia de a poza în pacifist-şef al planetei. Ca să ne dăm seama de starea sănătăţii sale mintale, el a militat, chiar după unificarea Germaniei, contra acesteia. El nutreşte teama că o „Germanie Mare” va redeveni curând un stat agresor.

Citind cu întârziere o carte din 2007 a lui Niculae Gheran, Cu Liviu Rebreanu şi nu numai (Editura Academiei Române) – o seducătoare operă de arheolog literar capabil să construiască spectacole captivante din secvenţe de texte rămase prin săli prăfuite de biblioteci sau în arhive inaccesibile –, am dat peste un exemplu din care se pot trage învăţăminte privind implicarea intelectualului în politică. Protagonistul acestor rânduri se numeşte Sebastian Bornemisa şi, într-un mod straniu, ilustrează obişnuinţa intelectualului român de a-şi abandona profesia, optând pentru cariere care, finalmente, îl duc la ruină sau chiar la moarte.

În Ardeal, numele Bornemisa e destul de bine cunoscut. Îmi aduc aminte că, în liceu, una din colegele mele purta acest nume. Era de-o frumuseţe cumva î