Nu este o plăcere să citeşti memoriile foştilor potentaţi comunişti. Tonul este autojustificator, nu au mare lucru să-şi reproşeze, au fost întotdeauna animaţi de bune intenţii, împrejură rile i-au forţat să facă lucruri pe care azi nu le-ar mai face etc.

Mă gîndeam la aceste teme comune în memoriile nomenklaturiştilor din statele fostului bloc sovietic citind seria de volume Cronos autodevorându-se, amintirile, apărute la Editura Curtea Veche, ale fostului secretar al CC al PCR, rector al Academiei „Ştefan Gheorghiu” şi membru al Comitetului Executiv pînă la prabuşirea regimului, Dumitru Popescu, zis şi Dumnezeu. Titluri bombastice, metafore baroce, frazeologie adeseori vidă de orice conţinut: Angoasa putrefacţiei, Reducţia celulară, Panorama răsturnată a mirajului. Cu excepţia redactorilor editurii, a unor împătimiţi istorici ai culturii sub comunism, precum Eugen Negrici, N. Manolescu, Cristian Vasile, Cornel Ungureanu, Liviu Maliţa, Alex. Ştefănescu, Ana Selejan, Nicolae Coande, G. Dimisianu, Alexandra Tomiţă, Sanda Cordoş, Ioan Stanomir, Angelo Mitchievici, Paul Cernat, Dan C. Mihăilescu ori subsemnatul, nu cred că sunt mulţi cei care au citit de la un cap la altul sutele şi sutele de pagini generate de fostul şef ideologic al PCR. Dacă ar fi să le dau un titlu mai adecvat, acesta ar fi Despre marxismul gongoric. Ori Despre pompierismul hiperbolic.

Înţeleg că volumele s-au vândut totuşi relativ bine, dar mă îndoiesc că nostalgicii care le-au cumparat s-au osândit de bunăvoie la cazna lecturii lor integrale. Mai degrabă cred că au căutat istorii de culise (care nu lipsesc) şi argumente „pentru crezul lor neabătut”. Mai sunt şi „anti-imperialiştii” vechi şi noi, adepţii lui Stalin, Mao, Ceauşescu, Chavez şi Chomsky, care probabil că exultă la reflecţiile lui Popescu-Dumnezeu de genul: „Imperiul rus a scăpat din gheare victimele, dar n