Roşu şi negru: liberali şi ultra , „La Quotidienne” şi „Le Constitutionnel”, cultul lui Napoleon şi Restauraţia, uniforma şi sutana, emancipare şi prejudecăţi . În celebrul roman al lui Stendhal, acţiunea se petrece în 1826, în plină şi contradictorie Restauraţie, cu o tot mai vie opoziţie republicană.

Fascinat de Napoleon, Julien Sorel e nevoit să-şi ascundă sentimentele ca să-şi poată realiza ambiţiile. Inteligent, abil şi capabil de perfectă disimulare, are orgoliul unui plebeu, care îi dispreţuieşte însă deopotrivă şi pe bogaţi, şi pe săraci. Râvneşte la o glorie pentru care e gata de orice sacrificiu. Traduce totul în termeni militari: poartă bătălii, asediază, pune la cale tactici şi strategii, învinge, biruieşte, pe scurt, e robul datoriei faţă de propriul destin. Lipsit de nobleţe, posedă, în schimb, o tenacitate care îl ajută să facă faţă tuturor dificultăţilor. E prea calculat ca să iubească. Nu e ceea ce se cheamă un seducător, ci, mai degrabă, un cuceritor. Un exemplu între altele este extraordinara scenă din capitolul IX, în care îşi propune să o prindă de mână pe Madame de Rênal, înainte ca orologiul castelului să bată ora zece seara, sau să-şi zboare creierii. O dată făcut gestul, caută să-l prelungească, dar nu atât pentru plăcerea pe care i-o procură, cât pentru un motiv de cu totul altă natură: „I-am ţinut mâna într-a mea prea puţin timp ca să pot considera că am obţinut cu adevărat un avantaj”. Nu va fi niciodată fericit şi îşi va plăti ambiţia cu viaţa.

Nu e lipsit de interes să remarc faptul că romancierul este la fel de „calculat” în construcţia romanului său cum este personajul în construcţia destinului său. Cu cincizeci de ani înainte ca, la fel de meticulosul, Cehov să proclame regula că o puşcă aflată în panoplie în actul I al unei piese de teatru să fie neapărat folosită în actul V, Stendhal anunţă, de la înce