Matei Vişniec, Dezordinea preventivă,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2011, 264 pag

Cel mai recent roman al lui Matei Vişniec poate nedumeri cu uşurinţă. Mai întâi pentru că defilează cu perspective sociologice destul de sensibile în mediile culturale franceze.

La sfârşitul anilor’90, Pierre Bourdieu sistematiza agresiunile media, iar semnalul de alarmă a rămas, se pare, la fel de inert şi astăzi. În al doilea rând, Dezordinea preventivă trece dincolo de o anumită legitimare. Chiar dacă, la anumite paliere, se regăsesc ideile lui din teatru, Matei Vişniec scrie un roman houellebecqian.

Atât în dramaturgie cât şi în proză, Matei Vişniec este preocupat de problema răului în comunism şi în societăţile democratice. Experienţa jurnalistică de peste două decenii a concretizat-o într-un fel de sociologie a cunoaşterii. Dacă în sistemele totalitare existau modele carnale ale răului, în capitalism feţele acestuia au rămas dificil de cuantificat. Dezordinea preventivă este un breviar despre manipularea media în democraţie. Ideea e că informaţiile transformă individul într-un parazit condamnat la încremenire. El are cumva conştiinţa participării la mersul umanităţii dar niciodată, de fapt, nu decelează sensul informaţiei, care, de altfel, se şi pierde repede din memorie. Deficitul de implicare în sera informaţională se reduce finalmente la o emoţie primară. Iar emoţia se realizează prin „zappare” – căutarea rapace, aleatorie, după ştiri. Inflaţia informaţională duce la o emoţie artificială şi la o falsă existenţă. Ori cel mult superficială. Tânărul jurnalist Mathieu Caradin înţelege repede că George, maestrul, ziaristul blazat şi cinic, îi prezintă, odată cu toată această teorie, de fapt, condiţia omului modern. Lipsit de interogaţii existenţiale, individul suprainformat îmbrăţişează lentoarea plăcerii şi, refuzând acţi