Edmund Husserl, Idei privitoare la o fenomenologie pură şi la o filozofie fenomenologică,

trad. din germană de Christian Ferencz-Flatz,

Bucureşti, Editura Humanitas, 2011, 582 pag

Ocale sigură de a maltrata filosofia e s-o preschimbi în ştiinţă, cerîndu-i să respecte regulile unei cunoaşteri pozitive: în loc de premise speculative, verificarea draconică a fiecărei afirmaţii, în loc de reverii contemplative, rigoarea unor demonstraţii răspicate, şi în loc de expresii vagi, stricteţea unui jargon exact.

Bizareria e că dorinţa de a face din filosofie o mathesis universalis (ştiinţă universală) porneşte dintr-o iubire dezamăgită. Sunt oameni atît de fascinaţi de disciplina conceptelor, că nu suportă gîndul de a o şti imperfectă, şi atunci vor să-i dea perfecţiunea unui piedestal ştiinţific, inventîndu-i o metodă aparte, un domeniu propriu şi un set de legi care s-o distingă faţă de curentele înrudite. Şi cum imboldul unei reforme drastice vine din insatisfacţia resimţită faţă de precaritatea disciplinei, ţine de destinul filosofiei ca cei care o contestă să fie chiar adepţii ei cei mai convinşi.

Acesta e cazul lui Husserl: de formaţie matematică şi preocupat de ştiinţele naturii (astronomie, fizică), cu o carieră începută la Göttingen şi continuată la Freiburg, austriacul nu şi-a dezminţit aplecarea spre rigori seci: a visat să vindece filosofia de bănuiala de Schwärmerei (visare exaltată), înnobilînd-o în schimb cu hramul de strenge Wissenschaft (ştiinţă riguroasă). Că nu a reuşit e o fatalitate ce ţine de natura filosofiei, al cărei timbru intim e mult mai apropiat de arta cuvîntului decît de precizia cunoaşterii experimentale. Oricum, în 1900-1901, cînd Husserl îşi publica Cercetările logice, spiritul epocii încuraja extinderea orgoliului scientist la ramuri care nu aveau prea multe de împărţit cu ştiinţa. Din