Angelo Mitchievici, Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene,

Bucureşti, Editura Curtea Veche, 605 pag.

Fără a produce, în ochii celor mai mulţi, opere „eminente”, spiritele decadente au configurat, în timp, un soi de forma mentis imposibil de ignorat, ba chiar simptomatică pentru ilustrarea unor idei precum Zeitgeist sau vicoliana corsi e ricorsi. Conotat prepondernt peiorativ şi considerat, îndeobşte, nu un dat estetic, ci un derivat epigonic, fenomenul cu pricina nu a încetat, totuşi, să fascineze, măcar din motivul general psihologic, uşor asimilabil pentru omul-cafiinţă- căzută, că orice formă de delectatio morosa intrigă, eventual produce revoltă, dar sigur stârneşte curiozitate. Despre toate aceste aspecte, cu nişte contraforţi teoretici impunători şi cu un apetit demonstrativ pe măsură, vorbeşte Angelo Mitchievici în Decadenţă şi decadentism în contextul modernităţii româneşti şi europene (sfârşitul secolului al XIX-lea, prima jumătate a secolului XX), volum masiv (605 p.), la origine teză de doctorat coordonată de profesorul Sorin Alexandrescu, apărut la Curtea Veche în 2011. Dacă, în anumite segmente ale sale, cum ar fi dandy-smul, subiectul ar putea clama o etică (vezi cazul Brummel şi argumentaţia sagace dezvoltată de Adriana Babeţi în studiul său exemplar despre mirajul atitudinilor), în privinţa esteticii lui sesizăm că o cristalizare nu s-a făcut încă, de aceea demersul de faţă e autocaracterizat ca având „o puternică dimensiune restitutiv-arheologică”.

Câtă vreme putem face o distincţie între decadenţă, definibilă mentalitar, istoric şi filosofic, pe de o parte, şi decadentism, inscriptibil printre curentele estetice de la sfârşit de secol XIX, pe de altă parte, nu este la fel de clar că s-ar putea imagina cele două altfel decât indiscriminabil legate. Pentru spaţiul românesc pro