Cînd Barca nu e incredibilă şi se enervează
…şi să nu mă luaţi din nou că de aia e frumos fotbalul, fiindcă Chelsea joacă sistemul 9 plus numărul 9 (Drogba), are o ocazie şi marchează, iar Barca are posesie 72-28, peste 500 de pase la o sută şi ceva, 5 ocazii sfîşietoare şi pierde… ce-i frumos în asta? E pe dracu’… Şi să nu mă întoarceţi pe partea ailaltă, că fotbalul e nedrept, crud, insuportabil… Dacă e insuportabil, de ce îl suportăm? De proşti ce sîntem? Vă rog, fără adjective! După acest Chelsea - Barca, numai de adjective nu am nevoie.
La capătul lor, nu mă pot ridica mai sus de înţelepciunea auzită din străvechime, de la superveselul Titi Teaşcă: dom’le, mai trebuie să vrea şi mingea… o uităm permanent, ni se pare prea iraţională, deloc inteligentă, prea ageamie. Şi ce?, dacă mingea nu vrea, poţi să fii şi Messi… Lăsaţi-mă azi ageamiu! Cît de cît savant, pot afirma că Barca - aia pe care Beckenbauer o socoteşte “incredibilă” - se enervează urît, pînă la lipsă de inspiraţie, ajungînd să bubuie mingea, de cîte ori întîlneşte italienisme, alde Inter, răsalaltăieri, alde Chelsea alaltăieri. Oricît a jucat Di Matteo în Anglia, a rămas în el, probabil, o genă de italian care ştie perfect să se închidă, să marcheze o dată, nu mai mult, şi să apere un 1-0, mingea ţinînd cu el, mai presus de toate. E frumos? Nu e frumos? Iar începeţi?
Atunci, ca să o tăiem scurt, să ne punem de acord că vine returul pe Camp Nou. Sînt prea evaziv, nu speculez cum se cere? Am o singură speculaţie: Chelsea o să piardă cu 1-2 şi o să se califice ca Dinamo la Mediaş. De ce nu? Ţin s-o scriu cu tot seriosul: meciul de la Mediaş a fost cel mai bun meci de fotbal văzut la noi, în astă primăvară. Argument: încercînd să ţină ritmul, comentatorii îşi pierduseră respiraţia şi nu mai aveau timp de poveşti. Se întîmplă foarte rar. Verificaţi!
Nu mă întind pînă la Munchen, un
