Când eram un pic mai tânără, cam cu trei ani în urmă, păşeam pentru prima dată în Universitate, ca să mă înscriu la facultate. Era vară. Căldura era cu atât mai mare cu cât emoţiile creşteau. Vedeam pentru prima dată profesorii pe care urma să îi privesc din bancă, dacă reuşeam să trec cu brio peste selecţie. Schimbam priviri cu cei de-o seamă cu mine şi le mai aruncam câte o ocheadă pe coperta dosarului, să văd mediile care ne vor fi decis viitorul.

Am intrat la facultate şi am început să cunosc perimetrul; să văd murdăria din băi şi holurile scorojite de vreme. Am auzit şi şoriceii care rodeau din temelii podelele de sub picioarele noastre. Am apucat să şi îngheţ de frig în sălile de clasă, laolaltă cu toţi cei care n-au avut norocul să-şi trăiască studenţia într-o clădire mai de Doamne-ajută. Îngheţurile ne-au trimis şi acasă, loviţi de gripe sau mai ştiu eu ce răceli. Eram dezamăgiţi, dar n-am zis nimic. Ce să schimbăm noi din spatele fularelor care ne acopereau vocile îngheţate? Nimic.

Acum câteva săptămâni, am intrat din nou în Universitate. Mirosea a vopsea. Pereţii fuseseră acoperiţi cu o culoare plăcută, galbenă. O femeie de serviciu spăla geamurile. Am văzut coşuri de gunoi pe holuri şi m-am bucurat. Am fost chiar şi la toaletă, cu gândul că va fi aceeaşi mizerie ca până atunci. Mare mi-a fost mirarea când am văzut că avem cu ce să ne spălăm. Avem săpun lichid şi chiar şi hârtie igienică.

În mintea mea, am aplaudat. Nu ştiu dacă noua conducere a Universităţii este cea care trebuie aplaudată. Totuşi, coincidenţa temporală îmi spune că aşa e. Însă, am aplaudat cu tristeţe. A avea coşuri de gunoi, hârtie igienică, săpun lichid şi o facultate mai curată este un lucru de bun-simţ pentru orice om, student sau nu. Acest lucru nu trebuie să se transforme în genul de bucurie pe care eu şi colegii mei am simţit-o.

Anul acesta se vor încheia stud