Revenirea in prim planul agendei publice, si in forta, a problemei restituirii proprietatilor confiscate de regimul comunist ne conduce la doua constatari. Prima: avem, ca stat si corp national, o problema serioasa. A doua: avem cea mai mare proportie de persoane publice confuze la mia de locuitori, dintre toate statele ex-comuniste.
Niciun politician, din nicio tara, nu s-ar gandi vreodata sa abordeze o astfel de problema cu potential exploziv, mai ales intr-un an electoral, fara un motiv extrem de serios. Iar in cazul Romaniei, acest motiv este hotararea-pilot a Curtii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) care obliga Bucurestiul, pana la 12 iulie 2012, sa ofere o solutie generala, printr-o lege, la zecile de mii de dosare de restituire.
CEDO nu emite zilnic hotarari-pilot. A facut-o in cazul Romaniei pentru ca judecatorii sai au devenit excedati de miile de dosare identice, deschise de cetateni romani. Altfel spus, CEDO s-a "prins" ca risca sa fie pusa sa rezolve consecintele relei-vointe politice, haosului legislativ si debandadei din Justitia romana de dupa 1989, si a aruncat pisica moarta inapoi in curtea Romaniei. Un mod politico-juridic de a spune: rezolvati-va singuri problemele, nu ni le puneti noua in spate!
Sa observam si faptul ca, in ce priveste provenienta clientilor CEDO, adica a cetatenilor care isi dau in judecata propriul stat pentru incalcarea unor drepturi fundamentale, Romania ocupa un uluitor loc 3, dupa Rusia si Turcia. Asocierea in sine este ilustrativa pentru clasa politica romaneasca, similar cu rezultatele recensamantului populatiei Romaniei din 2011.
Rusia aspira sa redevina imperiul care a fost (si, probabil, va esua), Turcia aspira sa redevina o mare putere (si, probabil, va reusi). La asemenea ambitii, putem intelege prezenta lor pe "podiumul" CEDO. Dar Romania ce ambitii are? Sau, mai cur
