Prin 1992, toamna, la Bulina Roşie, veneau timizi, la peţit, mari politicieni. Şi cum veneau, cu secretari sau secretare, cu genţi burduşite de hârtii, erau cazaţi mai întâi în Hală. Imediat, puneau mâna la ochi sau la nas. Printre degete aruncau priviri reci, argintii, de mercur.

O sută de duhori, care mai de care mai subtile, îşi împleteau fuioarele, pornind pe sub mesele cu mii de chiştoace. Se aburcau cu multă vitalitate pe pereţii zgrunţuroşi. Erau doar semne ale unei puteri invizibile, care metamorfoza plăcut adevărul. Adevărul nu era binele, nu era răul. Nu mai era aşa simplu şi crud, ca-n comunism. Puiandrii acelei puteri scoteau capul, ca şi noi, plini de curiozitate, pe uşa ce da în Hol.

De două-trei ori pe zi, Cristoiu mărşăluia pe acolo, cu tot cu gărzi, spre veceu. Toţi simţeam în aer o presiune ciudată. Aşteptam întâmplările magnifice să ne întâmpine. Ele urmau să clatine din ţâţâni stâlpii butucănoşi ai acelui stabiliment. Înăuntru, clocea metamorfoza zilei. Pură! Nici un comentariu.

Ştire nudă, cheală, fund, piept plat. Titlu zgomotos, după un supratitlu poate obrăznicuţ. Acolo, pe mesele late, pline de scrilejituri, îmi închipuiam că fusese sfâşiat, altădată, de uneltele propagandei, adevărul gol-goluţ. Cu toţi puii lui fragezi din anii '70. Fusese rupt în bucăţi, sfâşiat cu mici ritualuri păgâne. Şi meditaţie transcendentală, doar un strop, la urmă. Scrisul la ziar mai păstra mistica acelui ceremonial. O putoare de rinocer absurd (vezi aici Ionesco puţin!), ars cu fierul roşu pe burta plină de jeg, de negi, bântuia în pustiul Casei Scânteii. Bulina Roşie îşi odrăslea puii ei plini de vitalitate, într-un culcuş din Casa Presei Libere acum.

Sigur, după ora trei după-amiaza, o dată măcar, ţâşnea din cotloanele casei o nelinişte ciudată. Ea alimenta nu ştiu cum instinctul Fanteziei. Atunci, Sorin Roşca-Stănescu striga: