Într-una din camerele proaspăt-înființatei reviste Amfiteatru, A. tocmai disputa un aprig meci de ”silică” (fotbalul jucat pe mese și birouri cu monede de metal neprețios pe care Fănuș Neagu le botezase ”cocoșei”) cu asistentul nostru de la facultate, Mircea Martin, când a fost somat să se prezinte în biroul Redactorului-șef, Ion (“Guță”) Băieșu.

Guță îi spune supărat lui A.: ”Ce dracu, bătrâne, te-am rugat să bagi în numărul ăsta și poezia băiatului de la Filozofie. Mă f-t ăia de la UASCR la cap să-l publicăm.” ”Nu pot, domne, să-l public”, răspunde A. ”De ce?”, întreabă Guță. ”Cum de ce, domne? Tu ai citit poezia ăluia?” ”Nu, nu mă pricep la poezie și d-aia te-am pus redactor la Secția de Poezie.” “Da’ românește mai știi?” ”Bătrâne, du-te dracu’! Cum adică?” ”Domne, tu ai citit măcar titlul poeziei?” ”Nu, bătrâne.” ”Păi, titlul este Elegie la Partidul Comunist Român”… Copertă & Copyright 2012 – ION BARBU

Guță să cadă sub birou. Recuperează: ”Păi, schimbă-i titlul, zi-i și tu Odă la Partidul Comunist Român.” ”Nu pot, domne”, răspunde A. ”Degeaba îi schimb titlul. Trebuie să-i scriu și altă poezie, fiindcă poezia nefericitului e pe măsura titlului.” ”Păi, bătrâne, scrie-i altă poezie și mă scapi, dracu’, de telefoanele ălora de la UASCR. Ce-ți ia ție? Zece minute, hai un sfert de oră. Dau o bere.” ”Nu pot, Guță, trebuie să mă întorc dincolo că Martin mă conduce cu 1:0 și am făcut pariu pe mai multe beri și pe-o friptură”

Gândindu-mă la câte poezii nefericite a scris mai târziu prietenul meu A., îmi spun că mai bine scria poezia pentru băiatul ăla de la Filozofie și poate că omul respectiv făcea (doar) carieră de poet patriotic și nu ajungea ditamai mahărul pe la partid, de unde a mâncat sufletul multora.

(Acest text apare și în revista TIMPUL, Mai 2012)

Într-una din camerele proaspăt-înființatei reviste Amfiteatru, A. tocmai disputa u