Dacă Toca (adică taică-meu) ar putea să fie prezent în seara celei de-a 20-a ediţii a premiilor Uniter, probabil că ar spune două lucruri după ce ar urca pe scenă pentru a îşi lua în primire premiul de excelenţă: în primul rând că îl enervează faptul că gala se ţine într-o luni, şi că a trebuit, ca atare, să îşi reprogrameze dializa, şi în al doilea rând că nu înţelege de ce i se tot dau premii de excelenţă (pe primul, care era, de fapt, „pentru întreaga activitate", l-a primit în 2002), dar nu a primit niciodată premiul pentru regie (deşi trei montări ale lui, O scrisoare pierdută, Oblomov şi Elizaveta Bam, au câştigat la categoria „cel mai bun spectacol"). „Sunt un regizor excelent, dar nu suficient de bun?", ar întreba Toca ironic-amuzat-amuzant, şi sala ar râde şi i-ar da, probabil, dreptate. La sfârşitul galei, ar merge la Cocoşatu' cu câţiva prieteni şi ar sta la discuţii şi vodcă până la o oră târzie. Sau poate că ar veni cu aceeaşi prieteni acasă. În orice caz, ar fi, după cum i-a plăcut întotdeauna, înconjurat de oamenii care îi sunt dragi.

Însă Toca nu va putea participa, fizic, la această ediţie - şi nici la cele care vor urma. Drept care cei care vor vrea să-l vadă o vor putea face, dacă se grăbesc (teatrul este, din păcate, o artă mai efemeră decât oricare alta), prin prisma spectacolelor sale. La Teatrul Metropolis vor putea vedea, în „Nevestele vesele din Windsor", veselia lui Toca şi pofta lui de viaţă; la Teatrul de Comedie îi vor putea admira nebunia, inteligenţa şi fantezia în „Casa Zoikăi" - şi umorul şi ironia înţepătoare în „Poker“; în cele din urmă, la Bulandra, care a rămas întotdeauna teatrul său de suflet, vor putea vedea melancolia şi frumuseţea lui Toca în „Oblomov", şi profunzimea, curajul şi tristeţea sa în „Sfârşit de partidă". După care, într-un viitor nu foarte îndepărtat, spectacolele vor fi scoase, pe rând, din progr