Părintele UNITER a povestit într-un interviu pentru România liberă, prilejuit de cea de-a 20-a Gală UNITER ce are loc luni seară la Teatrul Odeon, despre începututurile Galei, primii ei paşi în lume şi despre cele mai emoţionante momente ce au marcat acest eveniment de-a lungul timpului.

-Anul acesta se împlinesc 20 de ani de Gală a Premiilor UNITER. De ce aţi simţit nevoia la începutul anilor ‘90 să puneţi bazele acestei sărbători anuale a teatrului românesc?

Tot ce s-a întâmplat în aceşti 20 de ani cu UNITERUL din februarie 1990, de la înfiinţare, şi până acum a stat sub imperiul şi incidenţa nevoii de a scoate în evidenţă faptul că teatrul e o componentă organică a vieţii noastre, luând în calcul faptul că în timpul comunismului teatrul era un spaţiu privilegiat, poate singurul loc unde oamenii puteau veni să asiste la o demonstraţie de libertate a spiritului şi de încercare de modelare a unui personaj liber de constrângeri. Câtă vreme Hamlet e un tânăr şcolit, un intelectual trezit la realitatea criminală a unui stat poliţienesc şi silit de împrejurări să lupte împotriva nedreptăţii şi a terorii bunului plac, toate aceste elemente aveau ecou în societatea românească de atunci. Oamenii veneau să vadă acest spectacol şi altele animaţi de speranţa că lupta de pe scenă se va muta în stradă.

-Sala de spectacol era un spaţiu al libertăţii, un soi de zonă liberă de comunism?

Teatrul era chiar mai mult decât o insulă a libertăţii, devenise chiar un spaţiu sacru, un loc unde oamenii nu se închinau dar aveau revelaţii, revelaţia adevărului, a speranţei, a permanenţei valorii umane. Toate acestea oamenii le găseau în teatru cu mult mai mult decât în film, unde cenzura lucra cu foarfeca. La noi cenzorii au avut şi scăpări. Ce s-a întâmplat imediat după revoluţie, bombardamentul de informaţii televizate, Parlamentul provizoriu, noile figuri ale revolu