Au trecut patru ani de cand Monica Lovinescu ne-a parasit. Opera ei ne este accesibila si ar trebui sa functioneze ca un indreptar etic. A aparut la Humanitas, in colectia “Zeigeist”, “Jurnalul esential” ingrijit de Cristina Cioaba. Urmeaza sa apara foarte curand un volum, sprijinit de IICCMER, despre Monica Lovinescu in dosarele Securitatii. O spun cu deplina responsabilitate si convingere—in cultura romaneasca a ultimelor cinci decenii, Monica Lovinescu, stalucita cronicara literara, sustinatoarea unui canon alternativ in raport cu cel oficial, a fost, in egala masura, cea mai rafinata cunoscatoare, exegeta si analista a fenomenului comunist. A pledat ca nimeni altcineva pentru demontarea si demistificarea pretentiilor ideologice ale totalitarismului comunist. A surprins legaturile de adancime, infra-rationale, dintre comunismul romanesc (si nu numai) si variile incarnari ale fascismului.
Cand regimul comunist a imbratisat temele, fantasmele si obesesiile extremei drepte interbelice, facindu-le ale sale, Monica Lovinescu si Virgil Ierunca au scris pagini magistrale despre geneza a ceea ce, mai tirziu, am diagnosticat drept barocul fascisto-comunist. Il vedem renascand ca baroc postfascisto-postcomunist, discursul autarhic, izolationist, strident nationalist, anti-european si anti-capitalist al unor lideri politici cu memoria intelectuala defectuoasa. Atacurile impotriva ei din zona xenofob-stalinoida (E. Barbu, Vadim Tudor, Adrian Paunescu, Dinu Sararu si altii din echipa de demagogi fascisto-comunisti, cei pe care ea ii numea, cu infinit dispret, „trepadusii de Curte Noua”) dadeau masura unei lupte care a continuat si dupa decembrie 1989: aceea dintre sustinatorii modernitatii politice si estetice, pe de o parte, si partizanii unei dictaturi paranoic-autarhice, in fapt un neo-tribalism de sorginte colectivist-etnicista care a facut atita rau culturii rom
