Un cercetător chimist şi om de afaceri suedez, Alfred Nobel a inventat dinamita, un explozibil puternic pe care l-a dorit instrument util pentru cauzele bune ale omenirii. Aşa ar fi fost dacă dinamita s-ar fi folosit doar în construcţii, demolări, minerit sau arheologie cum spera inventatorul care, la 33 de ani, în 1866 trăia din plin gloria inovaţiei sale explozive. Anii au trecut şi Alfred Nobel a înţeles că descoperirea sa a devenit armă de ucidere în masă.

Ca orice vinovat fără vină a dorit să se facă lumină asupra intenţiilor sale generoase. Câştigase enorm de pe urma descoperirii sale şi, cum nu avea moştenitori direcţi, a hotărât ca întreaga sa avere să fie transformată în substanţiale premii anuale decernate celor ce prin descoperiri novatoare urmau să aducă servicii umanităţii. Astfel că, din anul 1901, conform dorinţei testamentare a lui Alfred Nobel, prestigioasa distincţie ce îi poartă numele este acordată de către Academia Regală din Suedia celor mai importanţi scriitori, cercetători în domeniile chimie, fizică, economie, medicină precum şi fericiţilor făcători de pace.

În testamentul lui Nobel erau stipulate două criterii fundamentale pentru acordarea premiului literar: valoarea creaţiei şi valoarea morală, proiectate împreună, una în conţinutul celeilalte. Aceasta era proiecţia ideală: valoarea literară înşurubată perfect în moralitate. În timp însă, lent, dar din ce în ce mai accentuat, a devenit tot mai vizibilă intruziunea criteriilor etnice şi geopolitice. Încă din 1940, poetul Alexandru Philippide aşează un semn de întrebare asupra unor autori premiaţi, încercând totuşi să explice: ,,O mică parte de nesiguranţă va exista în orice apreciere asupra valorii literare a unui scriitor, făcută de un contemporan al acestuia”.

În 1988, prestigiosul şi regretatul critic literar Laurenţiu Ulici a publicat lucrarea monumentală ,,Nobel con