N-am ce face. Prima dată am văzut Realul lui Santillana (despre care aveam să aflu mult mai târziu, că îl chema, de fapt, Carlos Gonzales Alonso; Santillana del Mar fiind numele localităţii lui de naştere) în satul bunicilor, Săcămaş, undeva la intersecţia drumurilor de Arad, Timişoara şi Deva. Asta pentru că, chiar la marginea satului, un prieten a renunţat la antenă, „cablându-se” cu un fir de cupru la panoul de peste drumul naţional pe care se anunţau câţi kilometri mai erau până la Timişoara şi Nădlac. Iar cu ajutorul panoului respectiv prindea şi „ungurii” şi „sârbii”.

Iar apoi a venit Realul lui Hugo Sanchez şi al lui Butragueno (pe care, către finalul carierei lor la Real, i-a mai prins şi Hagi). Mai târziu, Raul. În toată această perioadă, Barcelona a rămas doar echipa pe care Steaua a învins-o în finala Cupei Campionilor. Realul era, încă de atunci, undeva printre stele, sinonimă cu prăbuşirile printre adversari ale lui Santillana şi Butragueno, şi cu salturile ireale ale lui Hugo Sanchez de după fiecare reuşită. Spre deosebire de Barca, o echipă accesibilă şi amărăştenilor din Est. Cum spuneam, n-am ce face: între Barca şi Real, Real va rămâne mereu pe primul loc în opţiunile mele. Mă rog, nostalgia firului de cupru care transforma în antenă panoul de peste drumul naţional…

Astfel, nu e de mirare că am căutat mereu nod în papură ascensiunii trupei lui Guardiola. Care prea aduce a scenariu hollywoodian de succes. Messi și ai lui sunt băieții prea-prea buni. Prea de manual. Prea e Messi copilul cuminte, în comparație cu nebunaticul CR7, care ba mai schimbă o mașină de curse, ba o blondă ori o brunetă. Iar Guardiola prea e monument de bun-simț în comparație cu Ferguson care mai aruncă cu gheata după vedetele lui prin vestiare ca să nu mai vorbim de indolentul Mourinhno, pentru care ”restul lumii” există doar pentru a-l aclama pe el – magnificul