Căderea în sondaje a PDL şi oportunismul opoziţiei, care aşteaptă cuminte să ajungă la putere fără să trebuiască să facă nimic deosebit, înainte sau după alegeri, a relansat în ultimul timp celebra discuţie dacă e sau nu OK să spui că “toţi sînt la fel”, ca şi temerea că genul ăsta de discurs alimentează extremismul şi că lovind în “sistemul politic” de fapt lovim în democraţie.
Sînt preocupări normale, la care nu se poate răspunde cu da sau nu, ci mai degrabă cu şi da, şi nu. Sigur că partidele nu sînt exact “la fel”. Pe de altă parte, ele ajung să semene îngrijorător de mult în exerciţiul puterii, atît de mult încît senzaţia e că există deasupra lor o putere care le formatează, şi nu că ele dau formă puterii. Printre altele, senzaţia mea cînd critic PDL-ul de astăzi e că fac, în mare, cam ce făceam cînd citicam PSD-ul în 2000-2004. Unii comentatori par să creadă că fiecare mandat politic e rupt dintr-o ordine complet diferită de celelalte. Mie mi se pare că legăturile peste epoci sînt mult mai importante decît deosebirile.
Apoi, programele şi intenţiile lor politice seamănă îngrijorător de mult. Sigur, nici ele nu sînt “exact la fel”, dar sînt deosebirile suficient de mari ca să putem face o reală diferenţă între partide? Eu cred că nu, şi de aceea cred că e în regulă să vorbim despre “clasa politică” în ansamblu, oricît de aiurea sună clişeul şi oricît de stupizi erau intelectualii şi jurnaliştii mainstream din anii ‘90 care au impus clişeul politicii care e doar o mizerie.
Ca de obicei cînd e vorba de un discurs, nu strică să ne uităm cine e în spatele lui şi cine poate beneficia de pe urma lui. Şi aici vine una din cele mai puţin plăcute părţi ale poveştii. Discursul “nu e bine să criticăm clasa politică în asanmblu pentru că e antidemocratic şi alimentăm extremismul” aduce, în mod evident, beneficii unei opoziţii care nu se simte obligată ni
