A început iarăşi agitaţia specifică de dinainte de alegeri. Mai sunt aproape două luni până la marea încercare şi candiaţii, cam mulţi- totuşi, la Primărie şi CJ, se zburlesc la electorat cu tot felul de felicitări, atenţii, cuvinte mari şi, nu în cele din urmă, gesturi caritabile.

E iarăşi vremea pomenilor şi a promisiunilor. E vremea cântărilor şi a bârfelor electorale. Ce face brăileanul în faţa acestui potop de lucruri amabile?! Face rând la credinţă, îşi umple casa cu agheazmă de la Izvorul Tămăduirii şi îşi pune speranţa doar în Dumnezeu.

Am întâlnit în vinerea luminată mii de oameni, nu doar brăileni, care nu mai credeau decât în Cel de Sus, care nu-şi mai pun speranţa decât în lucrurile simple- uneori incredibile- oferite de Divinitate.

Oameni simpli, de la copii, până lşa bunicuţe evlavioase, cu toţii aveau un singur crez, acela divin. M-am întrebat atunci dacă mai sunt de folos cuvintele în faţa acestui exemplu elocvent al maselor. Bineînţeles că nu.

Cuvintele nu-şi au locul într-o asemenea situaţie. Însă puhoiul ăsta de lume ar trebui să fie un semn, un semn pentru candidaţii care s-au trezit brusc că vor să ofere o viaţă mai bună, un semn pentru aceia care, într-un hei-rup general, se chinuie să termine străzile din oraş, să dea exemplu de bună purtare, după ani şi ani de nepăsare.

Am sentimentul că abia acum, în pragul unor noi alegeri, încep să se împlinească o parte dintre promisiunile făcute la alegerile trecute.

Măcar de s-ar întâmpla acest lucru cu succes. Dar nu ştiu zău cât de bine au fost îndeplinite acele promisiuni în contextul în care, ştim cu toţii, astă iarnă se turna asfalt peste zăpadă, iar „căpitanii de judeţ" se spărgeau în figuri prin separeurile restaurantelor că vor închide ei cumva gurile DNA-ului şi ale ANI.

Nu ştiu zău care dintre aceşti veşnici candidaţi va mai avea succes în faţa unu