Papa Ioan Paul al II-lea a denunţat comunismul pentru ceea ce el a numit interzicerea libertăţii religioase.

Deşi din categoria lecturi impuse de viaţă (aveam nevoie s-o dau gata pentru o emisiune TV, dintre acele producţii culturale pentru care te felicită toată lumea, dar nu se uită nimeni la ele), am citit cu plăcere biografia lui Ioan Paul al II-lea, „Martor al speranţei", scrisă de George Weigel şi tradusă în româneşte de Radu Vasile. Ştiam puţine lucruri, ca să nu spun, mai nimic, despre Biserica Catolică, astfel că volumul de peste o mie de pagini s-a dovedit o iniţiere utilă într-o lume nouă, fascinantă prin notele ei de esenţă. Am citit însă biografia Papei Ioan Paul al II-lea stăpânit de o împotrivire ascunsă faţă de eroul cărţii. Nu e întâia oară când mi se întâmplă asta: să înaintez în lectură ca o şalupă printre lianele din jungla Amazonului, deşi eroul sau autorul mă enervează.

Până la această carte, personalitatea lui Ioan Paul al II-lea mi-a fost indiferentă. I-am urmărit, în timpul vieţii, activitatea ca Papă călător cu coada ochiului, graţie atenţiei la ştiri puse la orice gazetar pe pilot automat. Biografia îmi descoperă însă un Papă prea anticomunist ca să-mi fie simpatic. Şi nu pentru că aş avea, vezi Doamne! nostalgii comuniste, cum zic azi fătucile de la televiziune, apelând la fondul principal de clişee postdecembriste, prin nimic deosebit de fondul principal de clişee ceauşiste, ci pentru că urmaşul Sfântului Petru ar fi trebuit să rămână deasupra chelfănelilor politice. Vizibilul partizanat al Papei Ioan Paul al II-lea îl coboară din văzduhul etern al Dumnezeirii pe Pământul sistemelor politice trecătoare. Dar nu numai atât.

Sunt convins - şi am mai spus-o - că Biserica, fie ea catolică, sau fie ea ortodoxă, va regreta - dacă nu o face deja - mult hulitele vremi ale comunismului. Creştinismul a apărut şi s-a dezvoltat