Ştiam eu că am uitat ceva... Anul trecut s-au împlinit 100 de ani de când a fost publicată o carte fundamentală a sociologiei politice contemporane, "Partidele politice", a lui Robert Michels. Din când în când, mai scriu un editorial care marchează un asemenea reper. Nu cred în festivis-me, însă cred în virtuţile Memoriei.

Merită să ne amintim de Michels pentru că el ne propune un termen a cărui putere analitică nu a diminuat nici în ziua de astăzi: oligarhia.

Întrebarea de la care trebuie să pornim este elementară: cine ne conduce?

Oamenii, în fond, sunt egali. Cum se face însă că unii par "lipiţi de scaun"? Este evident, dacă ne uităm la experienţa instituţiilor politice, din negura timpurilor şi până în prezent, că acestea au fost dominate de grupuri mici sau de un singur individ. Există oare o anume dificultate în a atinge idealul egalităţii politice?

La începutul secolului trecut, Robert Michels a încercat să adreseze aceste chestiuni printr-un studiu al partidelor politice. Descoperirile sale au lăsat urme adânci în istoria gândirii moderne. De la Michels încoace nu mai putem gândi în acelaşi fel, naiv, despre aceste forme de asociere politică.

Pe scurt, ceea ce Michels a descoperit este că în organizaţii mari, birocratizate, există o tendinţă de acaparare a puterii de către un grup mic. Michels a numit această descoperire "Legea de Fier a Oligarhiei".

Pare simplu, dar teza lui Michels are implicaţii profunde. Noi credem, sau sperăm, că suntem conduşi pe bază de consimţământ, prin delegare democratică. În condiţiile în care există o ierarhie, credem că aceasta este sau trebuie să fie rezultatul meritului, a unor proceduri corecte de promovare. Or, ceea ce Michels ne arată este că o organizaţie complexă nu poate fi cu adevărat democratică.

În mod specific, ţinta analizei lui Michels este partidul politic. Într-o democraţ