Deja are o istorie bătălia dintre executiv şi presă cunoscută, în termeni mai puţin generali, ca fiind confruntarea dintre preşedinţie şi trusturile audio-vizuale ori, şi mai particularizat, ca trânta dintre Băsescu şi Voiculescu-Vântu-Patriciu. În neofeudalismul românesc, plin de baroni, băieţi deştepţi şi alţi raptori de stil vechi (dar înzestraţi cu mijloace şi tehnici noi), dimensiunea despre care vorbesc este crucială şi reflectă o realitate cunoscută, şi ea, sub mai multe nume. Pentru unii, descrierea ei potrivită ar fi conflictul pentru monopolul asupra informaţiei. Pentru alţii asta se cheamă controlul manipulării. Ca la curtea regelui Solomon, şi în acest punct... toată lumea are dreptate. Eu însă văd în ea unul dintre aspectele îngrijorătoarei încleştări dintre politicieni şi societatea civilă.
Există o singură situaţie, azi sau ieri, în care media sunt privite cu bunăvoinţă de către politicianul deţinător al puterii: când acestea cântă cum li se cotrocenizează, cu sau fără sprijinul Palatului Victoria. În acestă privinţă nu există nicio îndoială, după cum nu ai de ce te îndoi că există ploaie, zăpadă ori vreme bună.
Se cuvin însă făcute mai multe precizări în legătură cu constatările de mai sus. Întâi şi întâi că a trecut vremea romantismului civic în care prin societatea civilă trebuia văzut exclusiv un factor constructiv, cu aporturi în reglarea vieţii publice în favoarea cetăţenilor. Am văzut lideri ai societăţii civile înfeudându-se prin diverse partide, cu unicul rezultat al compromiterii lor proprii, mai devreme sau mai târziu (căci politica nu lasă prea mult loc de manevră „soliştilor", acolo, dacă nu eşti el lider maximo, nu poţi fi decât un corist, mai mult sau mai puţin talentat).
Am văzut biserica majoritară, factor indubitabil al societăţii civile, amestecându-se în politică sau profitând, pe spezele slăbiciunilor po
