Franta pare decisa sa ignore lumea in care traim. François Hollande este un personaj onorabil, integru si stilat, dar cam atat. A ajuns candidat prezidential, cum se spune, faute de mieux, dupa disparitia din carti a neinfranatului satir Dominique Strauss-Kahn. Nu voi spune ca Nicolas Sarkozy nu a comis erori, nu voi spune ca este presedintele ideal, dar exista oare un asemenea presedinte, in Franta ori in alta parte? Diabolizarea lui Sarkozy a fost un exercitiu predilect al presei franceze de stanga (ce pleonasm!) pe parcursul presedintei sale. In conditiile date, Sarkozy este candidatul unei Frante care nu vrea sa capoteze in irelevanta politica, incoerenta strategica, relativism moral si continua criza economica. O Franta care nu se teme de capitalism, de atlantism, de liberalism, de individualism civic, de globalism si de “americanism”. Socialistul Hollande apartine unui timp revolut, inclusiv pe linia lirismului sau gaullist–il descrie pe de Gaulle admirativ drept “l’homme d’Etat qui confondait sa personne el le destin national”.

Problema lui François Hollande este ca nu are anvergura politica si economica pentru aceste timpuri dure. Ca solutiile nu se gasesc in reconditionarea vechilor si atat de compromiselor politici hiper-etatiste, in impozite astronomice care pedepsesc de fapt eficienta, creativitatea si productivitatea. Problema lui Sarkozy este ca nu a fost suficient de decis in urmarirea obiectivelor anuntate. Dar Hollande le va abandona. In pofida admiratiei nedisimulate pentru generalul de Gaulle (v. cartea sa “Changer de destin”, Laffont, 2012), a ambitiei de a readuce Franta pe pozitia de “referinta intre natiuni” si a exaltarii unui insolit “patriotism industrial”, sansele nu par prea incurajatore. Nu are nici grandoarea lui Mitterrand, nici candoarea lui Leon Blum (unul dintre eroii lui Tony Judt, alaturi de Raymond Aron si Albert Camus).