Regionalizarea este frecvent prezentată ca leac la probleme structurale ale economiei/societăţii româneşti; mă refer la "distanţa" între autorităţi şi cetăţeni drept concretizare a contractului social; descătuşarea unui spirit antreprenorial în guvernanţa publică, care ar fi înăbuşit de centralizare; absorbţia fondurilor europene şi opţiuni de investiţii; atenuarea discrepanţelor de dezvoltare etc. Nu comentez aceste ipoteze, care parţial au temei. Însă puţin se abordează chestiunea echilibrului bugetar de ansamblu prin retrasarea prerogativelor bugetare - ca o consecinţă a regionalizării. Dacă va avea loc un asemenea proiect amplu merită să se ţină cont de o serie de aspecte.

De pildă, există riscul creşterii necontrolate a unor cheltuieli. Avem experienţa anilor 2005-2008 când o parte majoră a expansiunii cheltuielilor cu personalul bugetar priveşte conduita autorităţilor locale - unde a crescut copios numărul de angajaţi. Nu a existat o monitorizare atentă a acestor cheltuieli, ce a fost ascunsă de creşterea rapidă, considerabil peste potenţial, a economiei. Când economia a implodat în 2009 evoluţia aiurea a acestora a ieşit la iveală. Sunt şi alte cheltuieli ce pot scăpa de sub control, în măsura în care autorităţile locale iau cu asalt piaţa creditului şi mizează pe sprijin central la nevoie.

Avem lecţii oferite de alte ţări. De pildă Spania, unde administraţiile provinciale au bugete proprii importante (inclusiv în domeniul educaţiei). Anii boom-ului speculativ au umplut cuferele provinciilor ca şi al guvernului central. Când economia s-a prăbuşit s-au văzut mai bine carenţele unui model de creştere ce s-a bizuit pe credit ieftin şi alocare de resurse defectuoasă, orientată spre bunuri non-tradables - ca în România, de altfel. Anii de creştere rapidă au alimentat o suire debordantă a salariilor, costurile unitare cu forţa de muncă (UL