A se citi, de fapt, aliaţii pierduţi ai austerităţii pentru că în al cincelea an consecutiv de criză – fie ea financiară, economică sau bancară sau toate la un loc – din ce în ce mai multe guverne încep să respingă reducerile aparent necesare pentru echilibrarea bugetelor naţionale. De ce? Pentru că firmele dau faliment, pentru că oamenii protestează şi pentru că politicienii vor să fie realeşi. Iată cum Angela Merkel pierde aliat după aliat în această cruciadă.

Dacă un cetăţean cheltuieşte mai puţini bani decât câştigă atunci fenomenul se cheamă economisire. Dacă un stat zice că economiseşte, în realitate cheltuieşte în continuare mai mult decât produce, doar că puţin mai puţin în sumă absolută. Cu alte cuvinte, atunci când vine vorba de guverne, definiţia economisirii capătă brusc un cu totul alt sens. Dar iată că în al cincelea an de criză statele europene (care în termeni reali nu au economisit niciun cent până acum) sunt pe cale să renunţe până şi la scopul declarat de reducere a cheltuielilor pentru a porni pe drumul creşterii economice sustenabile.

Uitându-ne la Olanda observăm că al şaptelea guvern european a fost nevoit să-şi facă bocceluţa şi să plece sub presiunea aplicării măsurilor la care s-a angajat întreaga zonă Euro în urma interminabilelor summit-uri de criză. Numai că debarcarea premierului Mark Rutte conferă crizei Euro o cu totul nouă dimensiune: şeful guvernului de la Haga şi-a prezentat demisia pentru că nu poate respecta nici măcar ţelurile normale de stabilitate financiară în Uniunea Europeană darămite noile condiţii ale Pactului Fiscal recent adoptat.

E un fel de ironie a istoriei faptul că eşuează un guvern al statului unde au fost adoptate criteriile de la Maastricht şi ne putem întreba dacă acordurile Uniunii mai valorază ceva în zilele noastre. Şi nu e vorba numai despre extrema dreaptă care a forţat plecarea cabi