● Le Havre (Franţa-Finlanda, 2011), de Aki Kaurismäki.
Noul film al maestrului finlandez Aki Kaurismäki, Le Havre, e un basm social plasat în portul titular din Franţa contemporană, unde un visător pe nume Marx (André Wilms), cu concursul unui alt spirit artistic, şi anume rockerul Little Bob (jucat chiar de rockerul Little Bob), şi mai ales cu susţinerea unor oameni din popor (băcanul, pîinăreasa, barmaniţa de la colţ), ajută un copil african, căutat de poliţie, să-şi regăsească mama. Stilistic (tropic şi iconografic), filmul (sau cel puţin o bună parte din el) se situează undeva între neorealismul magic al lui Miracol la Milano (Vittorio De Sica, 1951) şi etosul „unanimist“ al unora dintre filmele făcute (mai ales) de Jean Renoir (Crima domnului Lange – 1935; Viaţa e a noastră – 1936) în epoca realismului poetic francez şi a marii coaliţii guvernamentale de stînga numite Le Front Populaire. Pe soţia lui Marx o cheamă Arletty, după numele actriţei care a jucat în (alte) filme-cheie ale realismului poetic francez (realizate nu de Renoir, ci de Marcel Carné). Strada pe care locuieşte Marx e scenografiată şi eclerată ca o stradă construită într-un studio din anii ’30 – boulangerie vizavi de épicerie, iar pe colţ un bistrou cu fizionomii pitoresc-treizeciste, cu Piaf şi Gardel ca fond sonor şi cu numele ironic de „Le moderne“ –, iar personajele secundare sînt create sub semnul iconicităţii: poliţistul moustachu şi abătut (Jean-Pierre Daroussin), denunţătorul negru la suflet (Jean-Pierre Léaud) etc. Încă de la filmul din 2002 al lui Kaurismäki, Omul fără trecut, criticul J. Hoberman sugera că, oricît de serios-interesat ar fi acest regizor de revalorificarea mai vechilor „expresii cinematografice ale nobleţei sufletului proletar“, „adevărata lui internaţională rămîne cinema-ul însuşi“.
DE ACELASI AUTOR Pitici monumentali Moştenirea lui ’68 Teatrul existe
