Îmi imaginez ce trebuie să simtă constănţenii plecaţi, stabiliţi în alte colţuri ale ţării, atunci când revin în oraşul natal. Cum trebuie să caute Constanţa copilăriei, Constanţa tinereţilor pierdute, Constanţa din amintiri. Ce trebuie să gândească atunci când ajung în zona istorică a oraşului, în Peninsulă, acolo unde încă mai ghicesc (din păcate, doar ghicesc) casele vechi, de sfârşit de secol XIX, decoraţiunile Art Nouveau. Atunci când se întorc pe străzile unde şi-au consumat iubirile, acolo unde fiecare clădire, fiecare fereastră, fiecare poartă e o poveste, dar din alte timpuri, cu alţi oameni. Îmi imaginez mirarea, probabil stupefacţia, şi mai probabil dezgustul în faţa ruinei, a descompunerii, a decadenţei. Un soi de ruşine faţă de o zonă care şi-a pierdut strălucirea, o zonă în care mirosurile care te îmbie sunt cele de urină şi de pisici moarte. O zonă mereu interesantă pentru agenţii imobiliari, mereu atrăgătoare pentru o posibilă afacere derulată de băieţi prea bine intenţionaţi.
Îmi imaginez ce trebuie să simtă constănţenii care se întorc în oraşul natal atunci când nu mai găsesc o bună bucată din Parcul Tăbăcărie. Sau atunci când văd că în faţa unor blocuri de pe bulevardele Tomis şi Lăpuşneanu au răsărit, pe spaţiul verde, nişte clădiri care le-au anulat dreptul la lumină constănţenilor care locuiesc în blocurile mai vechi. Cum să reacţionezi în faţa haosului, a nesimţirii cronice, a unor interese absconse pentru a căror realizare închid ochii şi oameni pe care-i consideri de bună credinţă, dar care o fac pentru că şi ei, la rândul lor, depind de un aviz, de o autorizaţie? Dar faţă în faţă cu mizeria, aia colorată, hâdă, scârboasă din cartierele Constanţei ce faceţi? Cum reacţionaţi? O grimasă, nu-i aşa? Mă rog, mai multe. Dar atât.
În Constanţa ai cumva sentimentul că te-ai afla pe moşia cuiva. Că eşti tolerat. Că ţi se cuvine... aproape
