Întîmplarea face să fi văzut filmul lui Nuri Bilge Ceylan, A fost odată în Anatolia, în aceeași periodă în care citeam povestirile lui Cehov. Și deși titlul filmului (mai ales în traducere engleză) te trimite cu gîndul la Sergio Leone, eu aș spune că, alături de Piesă neterminată pentru pianină mecanică, este cel mai cehovian film pe care l-am vazut. Elementele principale din care e compusă povestea sînt, toate, cehoviene: în primul rînd, stepa, apoi o echipă procuror-medic legist- polițist căutînd un cadavru, o autopsie, cîteva procese-verbale, un subplot despre o femeie care s-a otrăvit imediat după naștere, cîțiva mici funcționari de provincie, ceaiul servit de o fată frumoasă. Pînă și dialogurile sînt construite după o dinamică specifică scriitorului rus: o serie de replici banale, apoi dintr-o dată cineva spune ceva foarte poetic, dupa care dialogul se întoarce din nou în banal. Există în film chiar și o discutie despre kumîs, există și un vizitiu (sub forma unui șofer de Dacie…) și, mai ales, există acea “tăcere întreruptă doar de tînguirea vîntului și în care simți împresurîndu-te toată pustietatea și tristetea vieții care trece”, cum spune Cehov undeva.

E posibil ca și simplitatea punerii în scenă să vină tot dinspre Cehov. Dacă filmele anterioare ale lui Ceylan aveau, măcar din cînd în cînd, momente de evidentă virtuozitate cinematografică, în Anatolia totul e spus simplu și liniștit, cu un extraordinar simț al detaliului. Există și aici cadre lungi (dar nu atît de lungi încît durata lor să iasă în față), există și aici imagini frumoase (dar care nu cad niciodată în calofilie), există și aici actorie extraordinară (sub aparența unui joc banal), există și mizanscene complexe (fără să devieze înspre coregrafii chinuite). Poate că prin această simplitate Ceylan încearcă să ne spună că esența cinematografului stă, totuși, în ceea ce se întîmplă în fața