Metodele simpliste pe care le încearcă acum guvernul vin prea târziu. Sursa: EVZ

Într-un studiu pe restituirea proprietăţii în cinci ţări, făcut acum doi ani pentru Parlamentul European (vezi aici www.europarl.europa.eu/committees/ro/peti/studiesdownload.html?languageDocument=EN&file=31851) arătam că toate statele nou-membre UE au lua rapid o decizie oarecare în prima parte a anilor ’90: au mers pe legi confiscatorii şi cu plafonare, ca în Ungaria; sau pe restituire în natură, ca în Cehia. Asta, înainte de intrarea în Consiliul Europei, iar ca atare, mulţumită sau nu, lumea nu s-a mai putut adresa CEDO ulterior.

Noi am lălăit-o cu înclinaţiile ideologice şi precauţia proverbială a lui Ion Iliescu, căruia i-a fost teamă să ia o decizie. Ca atare, am pornit restituirea târziu, după ce proprietarii începuseră să obţină soluţii în instanţe, stopându-le (caz clar de CEDO), apoi am venit cu alte legi care creau precedente până când venea legea ulterioară şi modifica iarăşi regulile (iarăşi, fuga la CEDO), până a ieşit actuala bulibăşeală.

Acum ni se spune că ar fi zeci de mii de dosare în suspensie, revendicând un stoc de proprietate de 16 miliarde euro. O întrebare ar fi de unde ştie guvernul asta, având în vedere vraştea cronică de la Autoritatea Naţională competentă şi numărul mare de dosare nesoluţionate (vreo 28.000 doar în Bucureşti). Putem vedea şi noi o bază de date cu tipuri de imobile şi valori, nu doar număr de dosare, ca să verificăm dacă suma e plauzibilă?

În al doilea rând, luând-o de bună, e clar că o despăgubire în cash nu e fezabilă: plafonarea la 15% va fi declarată neconstituţională în caz că ar trece de Parlament, ceea ce este improbabil în an electoral. Parlamentarii se vor repezi să urce populist plafonul aducându-ne de unde am plecat: în blocaj. Ca atare, asemenea abordări care poate ar fi mers în 1991-92