Există oameni care nu citesc jurnale din principiu. Nu-i interesează. Argumentul umanist „întrucît mă priveşte“ îi lasă reci. Nu-i priveşte deloc, ba mai mult, îi plictiseşte, iar la limită îi enervează. La ce bun să plonjezi în intimitatea cuiva destul de nebun încît să-şi inventarieze mişcările zilnice? Şi de ce te-ar interesa – dacă nu eşti nici critic, nici istoric literar – jurnalele de creaţie, jurnalele intime ale scriitorilor, falsele jurnale din vremuri de ariditate sau pană de inspiraţie? Oricum se scrie prea mult.

Există, din fericire, şi cei pasionaţi de jurnale, autobiografii, memorii şi epistolare, cei care se lasă duşi de fluxul străin fără a opune rezistenţă. Motivaţi de interesul pentru diarist, de istoria trăită, de psihologia reconstituită şi uneori contradictorie, bunii cititori de jurnale au, de cele mai multe ori, o voluptate nemărturisită a cufundării în viaţa consemnată a celuilalt. Bine întreţinută, această voluptate copleşeşte alte lecturi. Pasiunea pe care o pot declanşa varietatea şi radicalitatea unor jurnale nu e egalată decît de pasiunea cvasiamoroasă pentru propriul jurnal.

DE ACELASI AUTOR Mărunte apocalipse „Un canto para la cultura” Atac la cadru O CasandrăAdesea, devoratorii de jurnale sînt, la rîndul lor, diarişti maniaci. Aşa încît a citi jurnale, memorii, confesiuni, autobiografii şi chiar autoficţiuni are o legătură destul de strînsă cu a le scrie. Cititorul şi „autoscriitorul“ sînt adesea mai apropiaţi decît şi-ar dori şi unul, şi celălalt. Poate însă că şi antimemorialiştii furibunzi – există specia asta: îi recunoşti după dispreţul amestecat cu stupoare de pe figura lor atunci cînd vorbesc de jurnale şi memorii – sînt legaţi de aceştia, într-o triadă ce face deliciul receptării.

Dar, în fond, cine ne sînt diariştii, memorialiştii, confesionarzii, autobiograficii şi autoficţionarii – într-un cuvînt, „aut