Nicolas Cavaillès ştie „tot şi ceva pe deasupra“ despre Cioran, iar temeinica formaţie franco-românistică îl plasează într-un punct privilegiat de observaţie.

Absolvent de litere şi filosofie la universităţile din Lyon şi Bucureşti, Nicolas Cavaillès este, la nici 32 de ani, un exeget redutabil, aproape neverosimil, şi un prieten al culturii române, un mediator al literaturii noastre în Franţa capabil să umple golul lăsat de dispariţia regretatului Alain Paruit. Numerele speciale pe care le-a îngrijit în diverse publicaţii franceze, ca şi traducerile din Constantin Noica (Devenirea întru fiinţă), Emil Botta, Ana Blandiana, Dumitru Ţepeneag, Matei Vişniec, Radu Aldulescu ş.a. îl recomandă cu asupra de măsură. Autor, de curând, şi al unui eseu incitant (L’Élégance et le Chaos…) despre corespondenţa „feminină“ a poetei Catherine Pozzi cu Raisa Maritain, Hélène Kiener şi Audrey Deacon, tânărul cercetător de la CNRS Paris s-a afirmat însă în mod prioritar ca expert în critica genetică şi cioranolog. Un tur de forţă al activităţii sale a fost atins anul trecut la centenarul filosofului parizian din Răşinari, când, împreună cu Aurélien Demars, a îngrijit în Bibliothèque de la Pléiade a Editurii Gallimard o monumentală ediţie critică a operelor franceze cioraniene (precedenta ediţie Gallimard a fost, după cum se ştie, un „Quarto“ şi datează din 1995). Acelaşi Cavaillès a publicat, la Editions CNRS, una dintre cele mai substanţiale cărţi despre „scepticul de serviciu“ apărute până acum; o carte pe care, răsfoind-o din curiozitate profesională, n-am mai putut să o las din mână şi a cărei lectură m-a entuziasmat: Cioran malgré lui. Écrire à l‘encontre de soi. Îmi măsor bine elogiile şi nu uit defel titlurile de referinţă ale unor Fernando Savater, Patrice Bollon, Simona Modreanu, George Bălan, Sylvie Jaudeau, David Sylvain, Irina Mavrodin, Ion Vartic, Marta Petreu,