Carte deja dublu recompensată, cu Premiul CriticAtac şi Premiul Observator Cultural pentru debut, Critica în tranşee. De la realismul socialist la autonomia esteticului e un veritabil tur de forţă ce porneşte de la sfârşitul anilor ’40, ani ai unor cumplite şi repetate mutilări ale literaturii, ai transformării criticului (şi, implicit, scriitorului) într-o rotiţă a unui mecanism monstruos, de propagare a doctrinei de partid, şi sfârşeşte cu anii ’70 şi instaurarea autonomiei esteticului. Două sunt senzaţiile care îl urmăresc în permanenţă pe cititor: prima, că se adânceşte într-un roman de suspans, narat cu forţă şi dezvăluind mereu un palier absurd, întunecat, aproape neverosimil, a doua, că are de-a face cu o veritabilă expertiză, o sinteză amplă, elaborată, dar căreia nu îi lipsesc argumentul critic, „la rece“, şi ipotezele curajoase.

Nu în ultimul rând, cum o remarcă şi Sanda Cordoş pe coperta a patra, notabile sunt şi expresivitatea limbajului, siguranţa şi cursivitatea care transformă un teren arid, neofertant pentru analiza critică (cel puţin în prima lui parte), într-unul fertil pentru dezbatere. Denunţând încă din Argumentul cărţii tendinţa de „forţare a unor paradigme exterioare asupra criticii româneşti“, autorul propune identificarea modului în care acestea sunt asimilate (cu începere de la jumătatea anilor ’60) în critica românească, parţial, deformat, uneori chiar falacios. O permanentă raportare la dinamica politică, o detaliată reconstituire a contextului sunt obiectivele autorului, care, folosindu-se de o amplă bibliografie critică şi teoretică, de un portofoliu consistent de articole, opere literare şi critice ale vremii, urmăreşte, în acelaşi timp, relaţia dintre critici şi organismele de partid responsabile cu trasarea liniei ideologice, dar şi dinamica breslei criticilor, relaţiile conflictuale sau de solidaritate în idei, impactul r