O poveste – mai ales dacă protagonistul este poliţist – începe totdeauna cu un cadavru. Asta pe care tocmai aţi început s-o citiţi se termină cu unul. Nimeni nu a aflat din vreme despre întâmplare, deşi pe Nevski Prospekt au fost văzuţi în toiul zilei trei sori ca nişte cărbuni încinşi. Fenomenul a fost înţeles de intelighenţie ca un miracol. Prostimea, cum îţi imaginezi, de când cu vedenia aştepta Apocalipsa. Pe cer treceau cerbi, zburau case de lemn cu acoperişurile smulse, se rostogoleau cupole de biserici. Dacă foloseai o lunetă astronomică vedeai uniforme străine şi baterii de tunuri ascunse într-un nor de praf trăgând salve în onoarea Majestăţii sale imperiale ţarul. Înţelesul acestui vis colectiv era că Rusia nu mai are multe zile până când va fi scăldată de sânge. Se vedeau deja cadavre levitând aşa cum le va prinde sfârşitul. Un vizitiu mustăcios pe capră, şfichiuind din bici, o domnişoară valsând în rochia de mireasă, un funcţionar suflând în tubă într-un parc, madame Feodosia făcându-şi toaleta în faţa oglinzii, un general muştruluind trupa. Eh, şi toţi morţi, trecuţi dincolo de mult timp. Nu e de mirare că apariţia Maicii Domnului – învelită într-o lumină de miere – a fost extrem de populară chiar dacă a rămas în oraş doar cât să vorbească câtorva copii într-o curte din spatelele Arsenalului. Bisericile din Sankt Petersburg erau din nou pline...

Dacă povestea totuşi nu începe în nord, sub aurora boreală, zic să încercăm la Viena prin 1901, când data la care fusese anunţat oficial sfârşitul lumii trecuse şi în berăriile înşirate în Ringstrasse s-a auzit de la StaatOpera o voce de nicăieri – scena şi sălile de repetiţie fiind goale. Ce drăcovenie mai era şi asta !? În timpul sărbătorilor de iarnă nu se programau spectacole. Ce se auzea pe străzi era doar sunetul iernii, un mixt cu frecuşul săniilor pe zăpada îngheţată, clopoţeii la gâtul cailor,